OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Într-un noiembrie electoral, evenimentele culturale din România s-au derulat conform agendei şi aşteptărilor noastre, adică sinusoidal şi, în acelaşi timp, în media posibilităţilor derivate din situaţia economică pe care o traversăm. Dintre vernisajele sfîrşitului de toamnă, reţinem Expoziţia civilizaţiei, eveniment organizat – pe 18 noiembrie, la Casa Vernescu – de către Fundaţia „Dr. Nour“ pentru Artă şi Patrimoniu, şi October, Remember, December, expoziţie deschisă de Anaid Gallery pe 19 noiembrie.

Un tulburător portret al artistei, realizat în 1946, a fost pus (pe simezele Casei Vernescu) în relaţie vizuală cu o serie de reproduceri mecanice ale acestuia, de diverse dimensiuni şi nuanţe, realizate ca layout-uri.

Dr. Kassem Nour ne-a spus, în discuţia purtată cu dumnealui, că, din  punctul său de vedere, ignoranţa este cel mai mare duşman al artei. Referitor la conceptul amintit, colecţionarul a imaginat un dialog între portret, pictoriţă şi domnia sa, din care rezultă creşterea prestigiului şi a cotei de care se va bucura pînza. Dialogul se regăseşte într-un flaier al expoziţiei.  Semnatarul acestor rînduri a luat cunoştinţă de colecţia şi de personajul Dr. Nour printr-un articol al lui Donald G. McNeil jr., publicat în 1999 de New York Times sub titlul „Bucharest Journal; A Glutton for Kitsch, Gorging Happily in Romania“. Întîlnirea nu a modificat substanţial setul de informaţii deja ştiute. Cert este că piaţa de artă îşi are propriile legi de existenţă, nu de puţine ori reclama negativă constituind mijlocul potrivit de reuşită. De altfel, la vernisaj au fost prezenţi o seamă de colecţionari activi ai peisajului intern.

Din discursul curatorial al Valentinei Iancu şi al Dianei Dochia, reţinem: „Un întreg univers, format din creatori foarte diferiţi, compune expoziţia ca un puzzle vizionar, o critică virulentă adusă forţei represive a omului. October, Remember, December contruieşte un eseu antiorbire şi antiignoranţă, plasînd simbolul inocenţei – copilul – în centrul inteligibil al realităţii imediate. Nepropunîndu-şi să devină un manifest, selecţia lucrărilor este provocatoare şi comunică publicului, pe firul cauzalităţii, filmul receptorului de stimuli violenţi şi obsesivi din conştiinţa omului contemporan.

Lucrările selectate pentru un remember în acest noiembrie primesc prea puţin din orice vis ludic şi, prin transfigurarea imaginii copilului fericit, se plasează într-un prezent continuu al condiţionării omului de către realitatea imediată. Violenţa, duritatea şi orice forţă a răului vin ca un efect anacronic între «cîinele lui Pavlov» şi raţionamentul freudian aplicabil unei copilării fericite. Pentru că omul devine în fiecare secundă un soldat în lupta pentru supravieţuire, care-şi pierde sau abandonează inocenţa începutului“.

Traian Boldea face adesea trimitere la „citaţionismul postmodern“, preluînd imagini scoase din context şi reinterpretînd diferite motive şi simboluri. Copiii săi sînt fiinţe trunchiate, obligate să trăiască la limita existenţei.

Există o plăcere şi o atracţie a desprinderii în desenele lui Remus Grecu. Dorinţa de eliberare, senzaţia de imponderabilitate, somnul conturează o lume aflată la limita dintre vis şi realitate.

Jonglînd cu imposibilitatea, personajele lui Bogdan Nicolai trăiesc în singurătate şi absenţă. Există o senzaţie de permanentizare a trăirii prin absenţă. Arlechinul se învîrteşte la infinit. Păpuşa aşteaptă. Ursuleţul tace. Păpuşa priveşte îngrozită maşina de călcat.

Uşor tranşantă, adesea inocentă, Maia Oprea estompează ludicul într-o meditaţie asupra valorilor inversate ale lumii contemporane. Lumea ei se învîrteşte într-un joc al iluziilor copilăreşti integrate constrîngerilor şi provocărilor venite din exterior.

Fenomenul condiţionării clasice cercetat de Ivan Petrovici Pavlov este o mască aplicată de Adrian Pora interogaţiei înspăimîntătoare adresate oricărui homo sapiens: încotro se îndreaptă omenirea?

Moartea este o consecinţă imediată a neglijenţei. Violenţa care ne claustrează sufletul este decelabilă printr-un inevitabil şoc vizual produs de copii care se luptă pentru supravieţuire. Alexandru Rădvan ţipă în faţa unor drame împinse la limita suportabilităţii.

Copilul cu bicicleta reprezintă o căutare a echilibrului. Captarea unei clipe şi permanentizarea ei în cadrul lucrării lui David Şandor trimite la o regăsire a unei lumi idilice de mult uitate.

Tara (von Neuddorf) este vocea care ţipă împotriva tuturor nedreptăţilor. Un strigăt puternic şi asumat, o luptă constantă şi susţinută împotriva constrîngerilor. Pentru că inocenţa dintr-o privire senină este acoperită de greutatea armelor.

Rîndurile de mai sus îşi găsesc cel mai important suport în lucrările expoziţiei, de care, sîntem convinşi, vizitatorul se va bucura pe deplin.

Cele două evenimente plastice ale săptămînii completează „un tablou“ al normalităţii; ne bucură că, într-o săptămînă „eminamente“ electorală, se mai găsesc timp şi energie pentru vernisaje.