OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În debutul parcursului său Vlad, care studiase cu Geta Caragiu (sculptoriţă de expresie postcubistă), a abordat figurativul prin prisma simbolului şi arhetipalului încifrate în obiecte şi imagini-traforate de tip hieratic purtînd amprenta artei bizantine. În mod neaşteptat însă, pe măsură ce sculptorul explora temele Bizanţului şi instalaţia sa Ograda mistică, montată la Catacomba, căpăta stringenţa unei albe hierofanii, în alte lucrări, executate în lemn sau bronz, se accentua un patos deopotrivă al materiei şi al expresiei.

 

Apoi, sub presiunea unor amintiri obsesive, tematica s-a schimbat radical, imaginile hieratice trecînd într-un plan nevăzut despre care se vorbeşte acum prin gestul uman. La rîndul său, gestul este interogat întotdeauna la limită, în atît de multe ipostaze încît însuşi lucrul naşte un nou subiect: grupul, personaj colectiv, mulţime gregară în care nu există eroi, ci doar indivizi, figuri ale suferinţei, ale condamnării încolonate ori ale spaimei viscerale instrumentate de o imensă forţă, rămasă invizibilă. Tensiunea acestor mase de indivizi supradimensionaţi, dăltuiţi frust în lemn ori turnaţi în bronz (Cortegiul sacrificaţilor, 1995-1997) sau închipuiţi precar din bucăţi de tablă refolosită, nituite pe margini, (Nelinişte, 2010) este cu atît mai mare cu cît expresiile spaimei sau ale opresiunii au originea mereu ascunsă, iar între personajul imens şi agresorul nevăzut se află doar vidul, frica ori chiar privitorul captiv într-o scenografie copleşitoare. Ultimele două grupuri realizate din deşeuri de tablă ruginită, parţial vopsită, ale cărei numeroase şifonări conferă pieselor valoarea traiului, a fragilităţii umane, sînt dispuse în două mase compacte, ca instalaţie, sub bolţile cuhniei de la Mogoşoaia. Piesa centrală este ocupată de un grup numeros de personaje supradimensionate pe care, intrînd, le priveşti din spate. Este o masă de uriaşi a căror forţă s-a concentrat în aşteptare, în pasivitatea trăită cu tot atîtea expresii cîte figuri sînt. Privirile bărbaţilor aţintite în sus prind, la amiază, două raze de soare ce traversează ferestrele turnului. Pare că raza efemeră este chiar evenimentul, revelaţia aşteptată cu ardoare sau doar cu speranţă vagă, cu neîncredere ori totală uitare de sine.

 

Retorica sculptorului pendulează între arte povera şi un neoexpresionism temperat care foloseşte din plin expresivitatea frustă a materialului, tabla sau fierul, dar şi a liniilor de construcţie ale personajelor. Ca şi în lucrările sale în lemn, şi în construcţia acestor personaje din tablă culoarea participă intens, la fel şi desenul care conturează cu roşu sau cu nituri argintii trupul-armură alcătuit din petece de tablă. Fragmentarea corpului exprimă existenţa rănită, profund fracturată, reasamblată doar în suprafaţă, niciodată suturată în profunzime. Precare în ciuda aparenţei lor greoaie, aceste trupuri peticite exhibă o fragilitate, o neputinţă de a reface unitatea şi o puţinătate a fiinţei proprii chiar vremii pe care o trăim. A o exprima eficient este meritul şi mesajul unui sculptor cu suflet de poet şi cugetare de înţelept. Sincer şi exact în tot ce expune, cu fiecare metaforă pe care o propune Aurel Vlad pune în faţa lumii, precum germanul Baselitz, una dintre cele mai neiertătoare, veridice oglinzi.