Anul acesta sculptorul Constantin Popovici (1938-1995) ar fi
împlinit 70 de ani. Mi-am adus aminte de acest lucruatunci cînd am revăzut două dintre lucrările
de artă monumentală realizate de el, ce au marcat perioada anilor ’70: George
Bacovia (1971), lucrare amplasată la Bacău, şi Prometeu (1971), monument aflat
la barajul de la Vidraru.
Acum putem privi opera lui din perspectiva unei istorii
recente a plasticii româneşti postbelice, a sculpturii în special, unde putem
consemna o serie de repere importante. Dar mai puţin cunoscut este destinul
dramatic al familiei de artişti din care provenea Constantin Popovici. Despre
el putem spune acum căa împlinit vocaţia
artistică a celor doi părinţi, victime ale unei perioade istorice nefaste, ale
cărei efecte le trăim încă. El nu putea rămîne indiferent în faţa acestui
destin dramatic, iarsculptura lui va fi
marcată de acest lucru, „de moartea obsesivă şi implacabilă, de sentimentul
sacrificiului şi al demnităţii pe care nu-l poate răpi nimic“, scriaConstantin Popovici, în 1985, despre
lucrările lui. Cum putea uita faptul de a fi fost prezent, la vîrsta de 8 ani,
la împuşcarea tatălui său, fără ca mintea sa de copil să poată înţelege
întîmplări ce ţin de momente ale istoriei, greu de explicat! Aşadar, o intrare
brutală în viaţă, probabil o maturizare timpurie ce şi-a pus amprenta pe
personalitatea sa complexă, uneori controversată. Aşa vom înţelege de ce opera
sa poartăsemnele unei identităţi
tragice, dar privirea lucidă îl face să creadă în demnitatea umană, să
înţeleagă ideea de sacrificiu. Dispariţia sa la doar 57 de ani încheia acest
destin colectiv al familiei sale, ce a stat sub semnul tragicului.
Despre tatăl său, sculptorul Ion Grigore Popovici
(1907-1946), se ştiu puţine lucruri. Pentru el viaţa s-a încheiat brusc, la 39
de ani; se punea capăt unei creaţii artistice la vîrsta care pentru mulţi
înseamnă trecerea spre maturitate. Puţinele lucrări de sculptură şi desenele
sale ne spun totuşi destul de mult despre cel care s-a format sub îndrumarea
lui Dimitrie Paciurea şi a lui Ion Jalea, care îşi încheia studiile academice
la Bucureşti, în 1928, ca şef de promoţie. O expoziţie organizată de Muzeul
Naţional de Artă al României la sfîrşitul anilor ’90 a reunit pe simeze
lucrările acestei familii de artişti. Atunci am putut vedea, în cele cîteva
lucrări prezentate, sculptura lui Ion Grigore Popovici, deschiderea sa pentru o
sinteză modernă a formelor, eliberarea gestului de rigorile clasicismului, capacitatea
de a da expresie sensibilităţii directe, mai ales atunci cînd se concentra
asupra portretului. El deschidea calea spre o sculptură ce depăşeşte graniţele
intimismului, subliniind valorile monumentalităţii, înţelegînd un limbaj ce
evoca şi el o perioadă artistică frămîntată. Plăcerea de a desena era pentru
Ion Grigore Popovici o modalitate de cercetare. Varietatea expresivă a liniei,
cînd puternică şi viguroasă, tranşantă, cînd sensibilă, folosind elemente ale
picturalităţii, era un mijloc de înţelegere a formelor, a expresivităţii, de
găsire a soluţiilor volumetrice.
Aşa cum spun cei care l-au cunoscut, personalitatea sa era
fascinantă, iar dispariţia sa la doar 39 de ani înseamnă regretul de a nu fi
putut cunoaşte potenţialul acestui artist înainte de a ajunge la maturitatea
operei sale.
O familie de artişti plastici
Între cei doi, tată şi fiu, se află pictura mamei, Nadia
Popovici (1910-1985), şi ea marcată de propria ei istorie. Născută la Sankt
Petersburg, într-o familie aristocrată, ea este obligată, la doar 7 ani, să
fugă împreună cu familia din faţa Revoluţiei. Într-o primă etapă ajunge în
Japonia, iar apoi la Chişinău. De acolo ea va veni la Bucureşti, unde studiază
la Şcoala de Belle Arte, la clasa Ceciliei Cuţescu Storck, şi unde îl cunoaşte
pe Ion Grigore Popovici.
Cu siguranţă, şi destinul ei artistic ar fi fost altul dacă
nu ar fi intervenit tragedia din 1946, cînd rămîne singură cu cei doi copii. În
cazul ei, pictura a fost zona în care a încercat să se elibereze de
întunecimile vieţii cotidiene, să iasă din banalitatea unei existenţe căreia
trebuia să-i facă faţă. Ea a privit în jur, s-a bucurat de natură, de obiecte,
a căutat motive în care descoperim graţia şi sensibilităţi caracteristice
feminităţii, dar, în acelaşi timp, şi rigoarea unui spirit cu un real potenţial
artistic.
Cu o asemenea istorie trăită direct, opera lui Constantin
Popovici are un suport emoţional puternic. În 1964, la absolvirea Institutului
de Arte Plastice, proiectul său de diplomă a fost o primă variantă a lucrării
Prometeu pe care, în 1971, o va realizapentru barajul de la Vidraru, o lucrare de zece metri înălţime, din oţel
inoxidabil. O viziune modernă, îndrăzneaţă, gîndită într-un moment cînd în
sculptura noastră încă mai existau ecourile realismului socialist.
De-a lungul unei
existenţe relativ scurte şi destul de agitate, Constantin Popovici a fost
extrem de productiv. El s-aexprimat în
materiale diferite, ciopleşte, modelează, lucrează în metal, face sculptură de
mici dimensiuni sau monumente, lucrează abstract sau figurativ, desenează.
Cîteva dintre lucrările sale rămîn realizări notabile în domeniul artei
monumentale: Prometeu, la Vidraru, Bacovia, la Bacău,Victoria, amplasată la Vaslui, sau Tentativă,
lucrare aflată pe faleza Dunării, la Galaţi.
Creaţia lui Constantin Popovici poartă semnele propriului
destin. Imaginarul lui vine dintr-o realitate trăită. Sacrificiul dus pînă la
moarte, calvarulexistenţial este
rescris în forme aflate de multe ori într-un echilibru instabil, sfîşiate de o
mişcare dramatică, de suprafeţe în care modelajul sau geometria aspră lasă
vederii gestul, ecou al tensiunii, al zbuciumului interior. Toate acestea
identifică o dimensiune existenţială aflată sub semnul tragicului, o lume în
care moartea este privită cu luciditate, în care omul este permanent învins şi
învingător. Simbolurile lui sînt ecouri ale unei mitologii primordiale, ce
poartă semnele acestui zbucium continuu al umanităţii. Alături desculpturi, cele peste 3.000 de desene rămase
de la Constantin Popovici sînt un adevărat jurnal.De o mare varietate, utilizînd tuşul sau
culoarea, ele captează energia creatoare a artistului, gestul spontan, direct,
poartă semnele unui sentiment religios, ale unui spirit ce s-a distanţat, mai
ales în ultima perioadă, tot mai mult de această lume, căutînd adevărul acolo
unde el este de neclintit.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters