OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu putin timp in urma, la Galeria Simeza, o tinara pictorita, Nadina Pascariu, a deschis o expozitie surprinzatoare prin tema pe care o propunea. Intitulata Multe autoportrete, ea venea in fata publicului, avind acum, la inceput de drum, curajul de a-si fi luat propriul chip drept model, studiu si mijloc de cercetare asupra limbajului plastic. Nu pot spune ca tema este foarte ofertanta pentru un tinar artist. „Tirania oglinzii“ – asa am putea denumi aceasta autoanaliza, aceasta introspectie, o incercare de trecere din zona subiectiva spre cea a obiectivitatii – este, in final, o modalitate graduala de autocunoastere.

Autoportretul este un tip de imagine cu semnificatii referentiale, o imagine a eului, pe care o regasim de-a lungul timpului ca preocupare periodica, la virste si in situatii diferite, la toti marii artisti. Nu cunosc insa o expozitie personala avind ca problematica autoportretul, mai ales la tineri artisti, daca ne gindim ca abordarea autoportretului este legata in mod direct de o experienta de viata, de acumulari si cunoastere, de timpi si viziuni diferite. Expozitia Nadinei Pascariu o consider un exercitiu curajos, o atitudine care raspunde mai multor intrebari ce vin din zona intelectului, o preocupare evidenta pentru analize psihologice, pentru intrebari care nu raspund intotdeauna unor probleme de limbaj, ci, mai degraba, dorintei de autocunoastere.

Acest lucru m-a facut sa ma gindesc mai mult asupra destinului acestui gen artistic, care, indiferent de „meandrele“ teoriilor estetice dezvoltate de-a lungul secolelor, si-a gasit locul, a ramas un subiect regasit cu consecventa in opera majoritatii artistilor. Un mijloc de autoanaliza, ce nu tine cont de timp sau curente, o confruntare a artistului cu propriul destin. Evolutia preocuparii pentru autoportret, de-a lungul secolelor, reprezinta o incursiune fascinanta in istoria artelor, o modalitate de a ne apropia, pe calea unei accentuate subiectivitati, de personalitati artistice, de intelesul mai adinc al operei lor. Incerc sa fac o scurta incursiune in istorie prin intermediul citorva celebri artisti si al autoportretelor ramase de-a lungul timpului.
La Albrecht Dürer (1471-1528), cu cele trei autoportrete realizate in momente diferite, intre 1493-1500, ne surprinde trecerea de la expresia romantica, plina de verva, a tinarului, spre artistul matur, stapin pe sine, cu imaginea unui peisaj in spate, simbol al lumii pe care o priveste cu interes, si la autoportretul in care nu putem face abstractie de apropierea reprezentarii lui de imaginea christica. Este un parcurs evident, in care transformarea spirituala, dezvoltarea personalitatii lui intr-un anume sens se pot citi din imaginile ramase.

Pe Rafael (1483-1520) il cunoastem intr-o singura ipostaza, cea din perioada anilor 1517-1519, in care el ne intimpina cu figura joviala a unui tinar frumos si increzator in destinul sau. De la Leonardo (1452-1519) ne-a ramas o imagine din perioada ultimilor ani de viata, artistul la virsta senectutii, a inteleptului pentru care tainele lumii si-au deschis portile. Celebrul autoportret din 1512 este imaginea emblematica a celui care a marcat una dintre cele mai stralucite perioade culturale ale omenirii.
Rubens (1577-1640), cel care a avut puterea de a picta extrem de mult, de a calatori, de a comunica intr-un fel care-l apropie de modernitatea noastra, a avut mai putin interes pentru propria imagine. Cunoscut este un autoportret din 1630, in care ne intimpina imaginea unui batrinel jovial, cu privire senina. Se cunoaste si un autoportret al lui Arcimboldo (1527-1593), din 1575, din care insa nu intuim nimic din bogata lui imaginatie. Poate doar privirea cercetatoare ne trimite cu gindul la capacitatea de a reconstrui o realitate din diversele ei componente, asa cum o cunoastem din opera. Am putea spune ca, de multe ori, „cadrul prea fix“ al oglinzii nu este capabil sa puna in valoare universul magic al creativitatii.

De la Anthony van Dyck (1599-1641), cel care a fost portretistul marilor curti regale, lasind adevarate documente ale epocii, ne-au ramas trei autoportrete, realizate in perioada 1620-1630, in care putem remarca o anume placere a „pozei“, a punerii in pagina, explicabila prin exercitiul neintrerupt facut de-a lungul anilor asupra portretului in general, in pictura sa.
Un caz special este Rembrandt (1606-1669), din opera caruia se cunosc peste patruzeci de autoportrete. Un adevarat studiu psihologic, o adevarata marturie despre personalitatea sa artistica, despre evolutia picturalitatii sale. De la tinarul rebel, asa cum il cunoastem in autoportretele din 1629-1630, sugerind instantanee care ne fac sa ne gindim la fotografiile de astazi, de-a lungul anilor, privirea sa devine tot mai grava, mai scrutatoare. Expresia meditativa a chipului marcat de ani, mai impovarat, este urmarita de lumina nemiloasa ce lasa sa se vada figura aproape descompusa, pe care timpul lasa urme de nesters. Rembrandt nu s-a menajat, nu a incercat sa-si infrumuseteze expresia pentru posteritate. El s-a privit cu obiectivitate, a gindit aceste imagini ca adevarate documente, atit pentru evolutia personalitatii sale, cit si pentru pictura sa.

Modernitatea a fost si ea interesata de autoportret. Fascinatia pentru propria personalitate, pentru imaginea proprie, asa cum o doresti, cum ai vrea sa o vada altii ramine o realitate, indiferent de felul in care evolueaza destinul artei. Chiar si atunci cind fotografia devine un instrument in mina artistilor, autoportretul realizat prin mijloacele traditionale ale limbajului plastic isi pastreaza interesul pentru artistii secolului al XX-lea. Se cunosc autoportrete ale celor mai importanti impresionisti: Pissaro, Manet, Degas, Cézanne, Monet, Renoir, Gauguin, Van Gogh, Matisse, Chagall, Miro, dar nu putem sa nu ne oprim asupra citorva exemple speciale. Ma gindesc la Kathe Kollwitz (1867-1954), o importanta reprezentanta a expresionismului german, graficiana si sculptorita, de la care ne-au ramas numeroase autoportrete, desene si gravuri dramatice, marcate de o mare tensiune emotionala, exprimind imaginea specifica lumii in care traia, drama razboiului si a marilor schimbari sociale.
Picasso (1881-1972) a fost constant interesat de propria imagine. De la autoportretul din 1896 la celebrul autoportret din 1907 distanta este mare, dezvaluind artistul in toata complexitatea evolutiei sale. Periodic, Picasso ne-a lasat marturii despre sine. Dar cea mai emotionanta imagine o avem prin autoportretul din 1972, vazut ca o masca in care se decupeaza puternic elementele fetei.

El rezuma, intr-o imagine caracteristica, misterul pe care personalitatea sa l-a creat, de-a lungul anilor, felul grav-amuzant in care a privit lumea. Nu este surprinzator ca si in cazul lui Dali (1904-1989) interesul pentru autoportret sa fie constant. De-a lungul anilor, ele s-au succedat in stiluri si maniere diferite, scotind in evidenta grandoarea obsesiva a personalitatii sale. Special ramine autoportretul din 1941, acea forma curgatoare, contorsionata, elastica supusa actiunilor exterioare, o sinteza a unui timp-spatiu concentrate, modelind continuu personalitatea interioara.
Iata doar citeva exemple din lunga istorie a autoportretului, aceasta cautare a propriei identitati, a dorintei artistului de a lasa imaginea dorita despre sine, o legitimare a felului in care a trait si a actionat. O a doua parte a problemei este felul in care ceilalti i-au privit pe artisti. Vom publica in numarul viitor un interviu cu Eddy Novarro, unul dintre cei mai mari fotografi ai secolului al XX-lea, cel care ne-a lasat, in peste 400 de portrete, o imagine a artei secolului al XX-lea, despre felul in care a colaborat, a comunicat cu marii artisti pe care i-a fotografiat.