OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Constantin Cioc: În anii 2000, m-am orientat spre un doctorat la Paris. Pînă atunci nu mai ieşisem decît în ţările vecine, iar visul (multă vreme utopic) de a trăi în „capitala artelor“ a devenit în sfîrşit realitate. Ajuns la Universitatea Sorbona Paris 1 – Facultatea de Arte Aplicate –, am realizat în scurt timp că franceza cu care trecusem examenul de admitere nu era încă de nivel universitar.

Relaţia cu şcoala a fost foarte interesantă, deoarece am conştientizat la ce nivel poate ajunge practicianul prin raportarea la teoria de artă. Autorii importanţi în materie de semiotică a imaginii, de estetică şi filozofia artei cu care am intrat în contact obligatoriu au deschis drumul spre ce fac astăzi în materie de pictură. Excesul de libertate şi de posibilităţi m-a debusolat însă. Plecasem pentru un doctorat pe care l-am întrerupt după doi ani, pentru ca, în următorii patru, să mă ocup cu predilecţie de restaurare de biserici sau abaţii romanice din secolele IX-XI. Nu am renunţat nici la pictura de şevalet, deoarece restaurarea presupune activitate doar în lunile calde ale anului. 

Perioada „franceză“ se caracterizează prin acumulări importante, concretizate în special prin contactele cu galeriile, artiştii, tîrgurile de artă şi cumpărătorii. Mediul francez de artă mi-a oferit tot timpul provocări cărora am încercat să le răspund. În privinţa expoziţiilor personale, au fost doar două evenimente, în spaţii nu foarte importante din Paris, deoarece sistemul este foarte închis şi conservator. Se ştie că artiştii francezi sînt remarcaţi mai degrabă în afara ţării. Cei din Europa de Est nu sînt nici ei avantajaţi…

- Cosmin Petru Paulescu: Drumul iniţiatic parcurs de mine a pornit de la informaţiile restrînse despre Pop Art&împrejurimi, pe care le acumulasem în liceul de artă din Craiova şi a continuat cu  întîlnirea unor artişti precum Nam June Paik şi Beuys, prin vizionări de casete la Goethe Institut sau în şcoală. Îmi amintesc, de exemplu, că, în momentul cînd noi, studenţii cu un background de crochiuri şi desen, am văzut filmul Autoportret a lui Beuys (în care artistul stă nemişcat în faţa camerei de filmat timp de zece minute), am fost şocaţi şi amuzaţi. Ulterior, am rezonat cu acest mod de exprimare.

Astfel de evenimente au fost picături care s-au acumulat şi mi-au determinat direcţia pe care aveam să o urmez. N-am rămas însă complet fixat în zona foto-video, pentru că veneam din anii anteriori cu o încărcătură sentimentală faţă de meşteşug, tendinţă care se regăseşte la majoritatea celor din generaţiile de atunci. N-am putut să renunţ niciodată la această latură artistică şi am urmat, în toţi anii facultăţii, un traseu dual. O dovadă ar fi, pe de o parte performance-urile pe care le realizez, pe de alta, picturile cu care particip la expoziţii şi în cataloage, inclusiv în acesta de faţă.

- Florian Lucan: Pictura a unificat, în viaţa mea, predispoziţia de a teoretiza şi satisfacţia materializării, ambele tendinţe cu care mă identific. În anii ’90, am muncit mult, cu plăcere şi dominat de o sete de a cunoaşte, chiar cu riscul de a cădea în extreme. Au fost nişte ani plini de contradicţii, în care confuzia generală era dată chiar de paradoxurile libertăţii. Pentru mine a picta, dincolo de vocaţie, era şi este o miză existenţială.

Personal, am încercat să mă îndepărtez cît se poate de mult, prin pictură, de timpurile şi locurile prezente. M-au interesat timpul de dinainte de timp şi spaţiul fantastic, altul decît cel suprarealist sau romantic. Doream să evadez, dar, negăsind mecanismele prin care să o fac, eram mai degrabă un experimentalist. Căutam motive şi teme, dar şi tehnici sau soluţii plastice. Nu m-am împăcat niciodată cu ideea de a fi „contemporan“, de a mă certa cu lumea, deşi o mai făceam. M-a preocupat dubla natură a lucrurilor. Modul în care lucrez poate fi comparat cu muzica de jazz; îmi ofer o mare libertate în cadrul unui sistem logic şi coerent de reguli. Lucrul cu arbitrarul şi cu hazardul este altceva decît entropie.

- Florin Mocanu: Spre sfîrşitul anilor de facultate, am trăit un moment de cotitură; m-am îndepărtat de arta figurativă şi încet-încet am încercat să-mi găsesc propriul drum prin relaţia cu nonfigurativul, cu expresionismul abstract, încercînd o mai mare libertate în exprimare. Am cochetat şi cu elementele suprarealiste, perioadă despre care îmi amintesc prin prisma schiţelor pe care le făceam în Grădina Botanică. Realizam structuri vegetale reconfigurate în peisaje fantastice, în încercarea de a crea o altă lume. Ca tehnică, mă rezumam şi mă rezum la pensulă şi intervenţii de uşoară amprentare. 

Nu m-a influenţat foarte mult mediul exterior, în sensul că nu posed spirit de frondă, aşadar n-am avut nici un demers creativ protestatar. Colegii mei de generaţie se manifestau, de asemenea, printr-o pictură paralelă cu socialul şi politicul. Sporadic şi insignifiant pentru conjunctura anilor ’90, existau şi iniţiative de cochetare cu realităţile înconjurătoa re. Majoritatea celor din generaţia ’90-’96, prima „complet liberă“, cum se spunea atunci, se pare că şi-a pus eventualele patimi în viaţa cotidiană şi doar imaginaţia în artă. Probabil modul de formare practicat de Academia de Artă în anii studenţiei mele – clasic, mai puţin răzvrătit – a fost una dintre cauze.

- Francisc Chiuariu: Într-o discuţie cu foşti colegi, ne-am întrebat de ce nu existăm, de ce lipsim din istoria artei româneşti, atît în fapt, cît şi în scris. O parte din răspuns poate fi că, după puternicele generaţii ’70 şi ’80, odată cu schimbarea dată de căderea comunismului, viitorii absolvenţi au simţit nevoia să rupă cu trecutul şi să lovească în ceea ce numeau tradiţionalism, să întrerupă legăturile logice (văzute ca anacronice) şi să creeze o nouă viziune. Insurecţia viza generaţia optzecistă, însă tinerii nu observau că între aceasta şi ei mai existam şi noi... Eram aproape 40 de artişti activi care se formaseră în acei ani, ’86-’90.

Mai e ceva: după 1990, sistemul tipic de manifestare în cadrul Uniunii Artiştilor Plastici a fost cumva depăşit de alte genuri de acţiuni. Mă uit în urmă şi constat facilităţile apărute peste noapte: galerişti, o nouă clientelă, un tip inedit de istorici de artă dispuşi să scrie despre cei care s-au adaptat rapid la noile realităţi. Făceam parte dintr-un grup de artişti prea tineri pentru a putea beneficia de renume şi prea vîrstnici pentru a se plia pe noile tendinţe; despre noi n-a vorbit nimeni. Accesul rapid la informaţie, posibilitatea de exprimare în arta digitală, foto, video, descoperirea (în sfîrşit a) lui Nam June Paik au însemnat o deschidere totală, deşi cu o întîrziere de peste 30 de ani.