Expoziţia 10 pentru deceniul X, organizată de Elite Art
Gallery la Galeria Municipiului Bucureşti, a prilejuit întîlnirea publicului cu
o serie de artişti formaţi în anii ’90. Picturile acestora pot fi admirate pe
simeze pînă pe 16 mai 2010, dată după care vor putea fi văzute în configuraţia
propusă (doar) în catalogul expoziţiei. În numărul anterior din Observator
cultural am stat de vorbă cu Constantin Cioc, Cosmin Petru Paulescu, Florian
Lucan, Florin Mocanu şi Francisc Chiuariu. Continuăm discuţia în compania lui
Octav Popescu-Pilat, a Ralucăi Ilaria Demetrescu, a lui Roman Tolici, a Suzanei
Da şi a lui Tudor Marinescu. Prin această serie de interviuri încercăm să
aducem în atenţia publicului o perioadă de creaţie deopotrivă interesantă şi
puţin cunoscută.
Octav POPESCU-PILAT:
În anii ’90, atmosfera socială şi
economică era în principiu atît de urîtă, încît aveam senzaţia că nimic din
această ţară nu va evolua. Pe mine nu m-a interesat subiectul militant/angajat,
fiind întotdeauna preocupat de natură. Nu prea mă mişcă evenimentele cotidiene,
pe care le consider cumva normale (chiar în eventuala lor anormalitate). Mă
întorc mental în Renaştere, la perioada în care artiştii aveau surse de
inspiraţie precum religia sau natura, capabile să dăinuie mai mult timp.
Cred că fiecare învăţăcel ce devine artist îşi creează,
odată cu trecerea vremii, propriul limbaj. Doar cînd ajunge să posede un lexic
bogat, reuşeşte să folosească în lucrările sale exact atît cît trebuie încît să
transmită privitorului – orice nivel ar avea acesta – suficientă informaţie şi
emoţie. Este nevoie de un fir conducător în actul receptării, care pleacă
într-un fel de la artist şi se prelungeşte pînă la public.
Mă simt mai apropiat de desen, de reprezentarea prin formă.
Cred că ar fi trebuit să fac – şi chiar voi face, probabil – sculptură. Pentru
mine, chintesenţa stă în formă, deşi îi admir sincer pe colorişti. La început,
mă interesa non-figurativul, acum mă îndrept cu viteză spre figurativ. Totuşi,
nu cred în graniţa absolută dintre cele două.
Raluca Ilaria DEMETRESCU:
Încărcătura emoţională a unui
artist îşi trage seva în principal din relaţiile cu ceilalţi, relaţii care
implică şi realitatea economică, socială. Cu toate astea, temele mele au privit
mai degrabă spre lumea interioară. Mi se pare neinteresant şi neautentic să
cauţi lucrurile la modă; nu îmi place arta celor care vor să rupă cu orice preţ
gura tîrgului. Mi se pare onest să te reprezinţi pe tine, aşa cum eşti. Faptul
că trăiesc suficient de mult atît în Franţa, cît şi în România îmi dă detaşarea
să remarc că artiştii români trag cu ochiul la ce se întîmplă afară, fără a
asimila însă fondul. Noi am sărit brusc în anii ’90 de la un fel de artă la
altul, cum s-a întîmplat şi în alte perioade istorice. Poate că din această
cauză artiştii români nu sînt vizibili la nivel internaţional, cu două-trei
excepţii; ceea ce nu înseamnă că nu se descurcă fiecare cum poate sau că nu
expunem prin diverse spaţii din străinătate, dar fără o activitate susţinută,
constantă.
Eu rămîn optimistă în privinţa artelor plastice şi chiar
intenţionez să deschid în curînd, alături de partenerii mei, un spaţiu de artă
contemporană, Alert Studio, prin care să încurajez dezvoltarea unor direcţii
artistice neatinse încă în România. Va fi modul meu de activism artistic, o
încercare de a acoperi zone care, din punctul meu de vedere, lipsesc din arta
contemporană românească.
Roman TOLICI:
M-am format în Şcoala Specială Internat de
Arte Plastice din Chişinău, care astăzi poartă numele „Igor Vieru“. Pot spune
că era o şcoală cu adevărat specială. Pe vremea aceea, erau şapte asemenea
şcoli în toată Uniunea Sovietică, care aveau un sistem foarte bine pus la
punct. Se insista pe tehnici academice şi pe studii aprofundate. Deja din clasa
a şaptea făceam nud, tehnici de pictură în ulei; beneficiam de apropierea de alte
medii culturale: muzică, dans, film.
După terminarea studiilor (liceul şi facultatea le-am urmat
în Bucureşti), am avut parte de vreo doi ani de căutări, după care am revenit
la izvoare. În ceea ce fac, prefer să îl las pe privitor să descopere ce este
în spatele imaginilor create de mine, decît să îi dau eu totul de-a gata.
Lucrez urmînd cursul ideilor personale şi plec de la premisa că, dacă am
lucrări bune, vor veni şi expoziţiile, aşa că nu am fost nevoit să pictez
niciodată la comandă sau sub presiunea unui deadline. Expoziţia personală de la
MNAC a fost, de exemplu, o mişcare venită din ambele părţi.
În ultima vreme, mă ocup mult de fotografie, care joacă
rolul carnetului de schiţe. Fac fotografii, le selectez şi apoi le folosesc ca
bază de lucru în picturile mele, în care caut să evit spectaculosul şi încerc
să mă axez pe arhetip. Încerc să transform instantaneul în imagine iconică.
Consider că totul în jurul nostru este încărcat de frumuseţe, de o frumuseţe pe
care nu trebuie decît s-o observăm.
Suzana DAN:
Modul în care mă exprim în prezent în pictură
îşi are originile în lucrarea de licenţă, care s-a numit Bărbatul în peisaj.
Bărbatul era iubitul meu, iar peisajul eram eu, care devoram bărbatul. Acesta a
fost debutul unor serii iconografice diversificate mult pe parcurs. Mi-am pus
poveştile în pictură, ele sînt rezultatul a ceea ce trăiesc şi văd. Tot ce
pictez are legătură cu viaţa mea; nu mizez pe pura imaginaţie. Chiar şi cîinii
devorînd păpuşa Barbie, subiect prezent pe o pînză a mea, a fost un spectacol
la care am fost martoră. Anii ’90 au fost ai chioşcurilor, ai garajelor ilegale
şi ai cîinilor. Erau adevărate haite prin oraş, în special în zonele de
margine; fiecare institut sau întreprindere avea gaşca sa de cîini. Cîinii din
Bucureşti mi-au rămas definitiv în memorie.
Nu doresc să angoasez privitorul, care, în ciuda subiectelor
cîteodată triste, alteori de-a dreptul tragice, găseşte resursele de a zîmbi.
Lucrările pe care le realizez reprezintă un fel de jurnal de drum.
În timpurile pe care le trăim sîntem invadaţi, sufocaţi şi
înecaţi de un kitsch pe care îl consemnez fără a pretinde că am redescoperit
roata. Îmi place, de exemplu, Rousseau Vameşul, a cărui sinceritate este
debordantă. Apoi am o prietenă, artistă din Polonia, care este interesată şi ea
de pitici...
Tudor Marinescu:
Se studia destul de serios, pentru cine
era interesat, în acea vreme, dar ne lipsea mult informaţia la care avem astăzi
acces deplin. Cred că fiecare a evoluat în funcţie de şansele pe care le-a avut
într-o perioadă foarte tulbure politic. Mereu eşti pus în situaţia de a alege
în funcţie de ce ţi se oferă. Cred că atît politicul, cît şi economicul au influenţat mereu drumul artiştilor.
Fiecare schimbare inhibă o parte şi favorizează o alta. Absenţa unor politici
culturale a îngreunat viaţa artistică la noi în deceniul zece. Orice artist
şi-ar dori să lucreze într-o atmosferă favorabilă, efervescentă, echivalentă cu
Renaşterea florentină, dar şi cu un Lorenzo di Medici pe aproape.
Ca în orice domeniu, valoarea şi autenticitatea sînt cele
care creditează un comportament artistic. Nu ştiu cum să-i pun în balanţă pe
Andy Warhol cu Morandi, de exemplu. Chiar dacă scena e cucerită de „vedete“,
familia mea de artişti preferaţi este de cealaltă parte a fileului. Prefer, ca
mijloc de exprimare, pictura în ulei pe care am început-o cu adevărat cu Florin
Ciubotaru şi am continuat-o cu Vladimir Zamfirescu. Atunci tocmai îl
descoperisem pe Bonnard şi bucuria de a picta.
Nu consider abstracte imaginile mele, pe care le plasez
conceptual într-o zonă de graniţă, intermediară, înfrăţită cumva cu ritmurile
şi improvizaţia muzicală. Sînt un fel de eşafodaje pentru incertitudini.
Cred că, aşa cum în film avem o generaţie tînără foarte
talentată (care deja a confirmat internaţional), şi în pictură sînt tineri
artişti care sper că vor reuşi.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters