OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Baumschlager – Eberle Architects, Lochau, Austria
From regional to International/De la regional la international
Building – Projects 1996-2005/CLADIRI-PROIECTE 1996-2005
Expozitie deschisa intre 28 februarie – 6 mai 2007
la MNAC Bucuresti

Ajunsi in extrem de generosul, aproape filantropicul spatiu expozitional al etajului IV al MNAC, acolo unde troneaza in simplitate cvasinobiliara expozitia Baumschlager-Eberle, mai ca incercam un sentiment de confort estetic, aproape o descatusare: in sfirsit, nu mai sintem invitati sa omagiem desfasurari colosale, de forta, care sa ne „suspende“ si prin ceea ce se expunea, si prin grandoarea strivitoare a gestului expozitional inalt-calitativ, pentru noi aproape interzis! in sfirsit, ne autosugestionam, expozitia de arhitectura devine un gest de fireasca nevoie culturala si se poate exprima intr-o manifestare la scara „faptului divers“, a „exceptiei care vrea sa para cotidian“; pe scurt, nadajduiam ca postmodernitatea spectacolului-cultural-democratic-si-pe-intelesul-tuturor a poposit cu drepturi depline si la Miorita.

Ca bunii romani circotasi, insa, care stiu ca minunile nationale sint numai parelnicie, ne-am revenit numaidecit si am inceput sa recapitulam datele acestei expozitii: se petrece tot doar la Bucuresti, intr-un Muzeu cronofag, interzis celor care nu au timp si masini mici cu care sa caute cultura; abia daca s-a putut afla din mass-media despre deschiderea oficiala a expozitiei, acolo unde cineva special pregatit ar fi putut „traduce“ arta celor doi arhitecti. Se va fi gindit (alt)cineva la o masa rotunda, reluata fie si pe un CD, in expozitie, pentru ca potentialul oaspete de aiurea sa priceapa de ce anume acest cuplu de arhitecti este el valoros, de ce nu s-a indurat nimeni sa traduca si in romana filmul-prezentare al echipei, cu ce date anume plec eu, cutare, din expozitie, din partea Muzeului, ca si contributie curatoriala semnata Romania sau, mai simplu, ca si contravaloare a platii efectuate la casierie. Si unde anume e ghidul sau curatorul avizat al acestei expozitii care sa ne lamureasca, de pilda, de ce B& si-au permis sa puna, in coltul extrem-superior al unei case din beton aparent, o fereastra à la Scarpa? Dar sa nu exageram… Ci, pur si simplu, sa constatam, inca o data, ca, intr-adevar, nu raspunsurile, ci intrebarile sint edificatoare pentru patrunderea mai adinca a lucrurilor…

Cum se face ca acest proiect expozitional evita pitorescul „de coterie“ sau pe cel de „interes imediat“, in ciuda temei enuntate – „De la regional la international“?
in raspar cu nu foarte departatele in timp expozitii de arhitectura „ecologica“ – dar nu numai –, a caror unica ratiune explicita era de a ne convinge ca azbestul, de pilda, este nociv sanatatii, iar sindrila (nu rareori prost pusa in opera) ii este neconditionat superioara numai pentru ca este naturala, expozitiile cu plan si tema par sa se fi (auto)consumat. Asa cum par sa-si fi trait traiul si acele expozitii etno pentru care casa taraneasca sau sumanul si altita sint singurele realitati locale valabile si demne de veneratie (de prisos sa mai spunem, inca o data, cu Scarpetta, ca „orice inradacinare tare este ridicola“ tocmai prin pretentia ei de a se autocontine/devora).

Fara indoiala ca legatura cu natura este o constanta a vietuirii individului sau comunitatii prin arhitectura; insa nu in putine locuri din lume – si anume in cele in care „arhitectura se manifesta ca un raspuns optim acordat solicitarilor“ – aceasta legatura este puternic reglementata. Dar cum, pe de o parte, natura in stare genuina nu prea mai exista in habitatul european, iar pe de alta parte, cultura a absorbit natura si a incarcat-o de determinari multiple, nu e de mirare ca viitorul mediului construit este unul in care natura si cultura vor „impreuna-petrece“ doar daca nivelul de sinteza le va fi comun-superior. in cazul de fata, arhitectura are masura modernismului inalt, revizitat, iar natura locului cuprinde, adaposteste si justifica interventia constructiva. Doar atit si ar fi suficient ca gesturile arhitecturale exhibate noua sa fie puternice si rezistente prin ele insele, si nu copii degenerate ale unor trecuturi oarecare, oricit de bine mixate.

Ce inseamna aceasta „normalitate“ a expunerii, pe care nici arhitectii nostri, dar nici curatorii nu se straduiesc sa o implementeze prea tare in Carpati? De ce e aceasta expozitie „castratoare“?
Metaforic exprimindu-ne, putem aprecia capacitatea cuiva de a fi mereu in stare de intilnire cu oferta realitatii, asa cum Casanova este dotat cu vocatia insamintarii – a popula pamintul cu semne ale zidirii, in conditiile in care oferta te afla in stare de (pro)creare. Or, in continuare, arhitectii locali mimeaza dezinteresul pentru aura cuceritoare a culturalitatii/civilitatii care farmeca, cucereste si obtine prin prezenta de spirit preferind sa liciteze, incontinent si cam disperat, un fel de mostenire à la Terente, poate coplesitoare materialmente, dar din ce in ce mai putin convingatoare.
in ordinea afirmarii acestei cuceriri, sa atragem atentia ca expozitia este numai etapa necesara a punerii-in-relatie a partilor si nicidecum „orgasmul“ ei, asa cum e deprins cetateanul romanesc a crede. Altfel spus, viata reala a obiectului de arhitectura abia incepe odata cu iesirea din santier a arhitectului si intrarea in istorie vie, traita si impartasita a intregului proces stiintific si estetic desfasurat. Acesta fiind semnul normalitatii inalte – a te consuma in efort si a oferi darul celuilalt; dar si al normalitatii reale, cotidiene –, a face arhitectura cu A nu pentru ca nasti experimente reusite, ci pentru ca slujesti o nevoie vie, care raspunde realitatii cu solutii concrete, superioare, ca repetabil modus vivendi. Arhitectura personal(izat)a incepe si se sfirseste in aceasta promisiune a relatiei.

in fine, e greu sa fii altfel decit complexat in fata generozitatii fara conditii: in aceasta incinta ingrata de numai citeva zeci de metri patrati cu greu poate cineva banui bogatia, ba chiar opulenta gestului expozitional. Cum pot sa-ti modifice parerile si convingerile de consumator de expozitii 20-30 de panouri, pe care e cit se poate de clar ca nu s-au putut expune toate detaliile cladirilor-„vedete“? Raspunsul, simplu, e ca retorica arhitecturii, cea care tine de stiinta de a vedea, construi si locui in spatiu, nici nu trebuia sa fie facuta responsabila pentru „unghiile“ proiectului. Pentru ca informatia este acolo unde trebuie si te lasa sa intelegi calitatea ansamblului conceput – iar unde discutam calificative, ar fi stupid sa contam pe argumentul numeralelor. Dar, fie si asa – fara efort, identificam 10 instantanee de arhitectura care pot figura in orice istorie mondiala a arhitecturii, pentru ca, de fapt, ele descopera verticalele construirii – intrebarea „adevarata“, aici, fiind nu de ce e acolo scara, ci de ce anume acea scara (vezi foto) este, in aceasta lucrare si numai acolo, sens concret al arhitecturii – posibil pentru ca ea e organizare si stiinta profesionala in stare pura, pe care, mai apoi, constructia a crescut, a devenit. Or, prin imagini, observind arhitectura, privesti ratiunea cladirii, asa cum zoom-ul pe o „vedere“ duce la deschiderea unei alte ferestre-detaliu – cu singura deosebire ca, intre cladire si fotografie, continuitatea nu e narativa, decalata, ci de substanta. Ceea ce noua si arhitectilor locali, in genere, ne scapa.

De ce anume e importanta si ofertanta aceasta expozitie?
Poate pentru ca operele celor doi nu polemizeaza cu istoria arhitecturii doar pentru a-si completa insectarul posibilitatilor. Oricare vag amator de arhitectura poate descoperi in aceste lucrari urme de Le Corbussier, Scarpa, Tadao Ando, Rem Koolhaas, poate chiar Zaha Hadid, insa lucrul nu este important, de vreme ce exista in creatia artistica a zilei legitimitatea citatului. Acrosul cultural care face diferenta, aici, este sinteza-program a biroului, pentru care fundamentala este mostenirea lui Mies van der Rohe – planurile acestuia modernist-destructurate stau la baza tuturor noilor realitati zamislite. Este vorba despre o „re-simtire a tectonicului“ continuata ca disponibilitate a unui functionalism explodat, peste care, insa, cei doi arunca valul senzual (estetic? istoric? spiritual?) al actualitatii locului. Si aduna, aceasta captatio, tot ceea ce am putea numi contextualism simbolic – povestea citatului, artizanatul fatadelor, deferenta fata de fundalurile-ecran, interioarele ca niste demonstratii sofiste de adevaruri momentane, si, peste toate, o suverana aura septica ce „curata“ orizonturile si transcende, en passant, indiferent ce normativ slab-european. Practic, o demonstratie de naivitate jucata care ascunde, fara nici o indoiala, calcule de milimetri si respectarea draconica a celor mai rigide legislatii in domeniu ale locurilor. „Verificare“ pentru care, in acelasi timp, ii putem compatimi, pe la colturi, dar pentru care, in sine, ii admiram pe cei doi.

Si ar mai fi ceva: din poza ne-grava a obiectelor-arhitectura si din expunerea flow, aproape de instalatie a panourilor putem citi un fel nescrisnit, amical, al artistilor-arhitecti de a-si asuma nu doar propriile limite, ci si pe acelea ale comanditarului, ba, poate, chiar si pe cele ale solului, indaratul caruia transpare adevarul dialogului – nu accentuez, fals si inechitabil, calitatile pozitive ale partenerului de lucru (fie el om, teren, vecinatate, context), ci ii inteleg pozitivitatea de principiu si, pe cit pot, contribui la a re-insera in normalitatea comuna propria lui normalitate. Nu are loc in aceasta ecuatie autentic-democratica ideea de autoritate dogmatica, de ierarhie bolnava, de dominare pina la anihilare a tuturor factorilor care nasc arhitectura. Si e sigur ca si aceasta este una din cheile succesului celor doi arhitecti: creatia lor se scrie pe baza unui fel de „joc profund“ barbilian care este profund tocmai pentru ca se joaca pe sine si pe cautarea interioara, in care s-au topit preferinte, date, cerinte, orizonturi culturale si suite de intrebari, necesitati rational intelese si disecate care au formulat raspunsuri clare, concise, stricte, dar intotdeauna inconjurate de „adincurile“ poetice ale locului descoperite, parca, tot in joaca si ele.