Plasticienii tîrgmureşeni, sculptorul Gheorghe Mureşan şi
pictorul Ioan Şulea, şi-au reunit lucrările pe simezele Galeriei bucureştene
Veroniki Art. Este motivul pentru care am intitulat expoziţia Discursuri
paralele, întrucît propunerile celor doi artişti vin din zone contrapunctice
ale limbajului plastic, privesc lumea din unghiuri diferite, dar universul lor
îşi descoperă puncte comune întradiţiile acestor locuri.
Pictura lui Ioan Şulea s-a dezvoltat în jurul elementelor cu
semnificaţie simbolică, evoluînd de-a lungul anilor între nonfigurativ şi
figurativ. La început, el a dat prioritate gestului ce a transferat pe pînză
stări, reacţii la o problematică ce nu venea din imediat, ci dintr-o zonă a
imaginarului, a spiritualităţii religioase. În teme precum „Geneza“, „Tronuri
arhiereşti“, „Lumini bizantine“, gestualitatea şi componenta cromatică au rolul
principal în căutarea răspunsurilor. Nu despre o pictură de factură religioasă
discutăm în cazul lui, ci despre importanţa pe care spectacolul, spectaculosul
a avut-o dintotdeauna în receptarea ritualului creştin, un element căruia
Bizanţul i-a acordat o mare importanţă. Culoarea, lumina, o anume expresie
decorativă a obiectelor au avut întotdeauna rolul lor în drumul spre atingerea
stării de graţie. Ioan Şulea a înţeles importanţa expresiei plastice în acest
context. Fără a-şi propune să caute răspunsuri, să interpreteze, el este
preocupat să recupereze vizual elementele simbolice, obiectele de cult, să
marcheze cele mai importante momente ale acestui spectacol. Lucrurile nu sînt
uşor de realizat, iar pragul trecerii în planul semnificaţiilor spirituale nu
ţine doar de magia pe care artistul o aduce pe pînză, ci şi de capacitatea
privitorului de a se lăsa atras într-un astfel de dialog.
Ioan Şulea este consecvent în preocupările sale. Acestor
serii de „Geneze“ i-au urmat alte teme, ce l-au apropiat tot mai mult de
substanţa credinţei. Sfîntul Potir, Învierea, Patimile, Ultima cină sînt serii
de lucrări în care el încearcă, printr-un exerciţiu extrem de restrictiv în
zona figuraţiei, să ajungă la acel impact ce poate declanşa în privitor
resursele unei puternice emotivităţi. Asemenea preocupări nu lasă artistului
totală libertate de acţiune, aşa cum am fi tentaţi să presupunem. Exerciţiul în
zona abstractului a reprezentat pentru Ioan Şulea „jocul controlat“, sinteza,
atît în planul compoziţional, cît şi în cel al expresiei cromatice. Nevoia de a
ieşi dintr-o zonă „interpretabilă“ îl apropie de simbolistica iconografiei
creştine. Tema „Sfîntului Potir“ concentrează în ultimii ani preocupările sale.
Sfînta taină, căreia îi asociază momentele fundamentale din istoria
creştinismului, aşa cum sînt Patimile şi momentul Învierii, reprezintă mai
degrabă dorinţa de a ţine trează conştiinţa existenţei misterului, şi nu
neapărat de a recrea vizual încărcătura spirituală a acestuia.
Pictura lui Ioan Şulea este bine „strunită“, iar autorul
face dovada cunoaşterii subtilităţilor limbajului cu care operează. El ştie să
abordeze cu rigoare o asemenea problematică, nu se lasă furat de mirajul
sensibilităţii cromatice, reuşind acel echilibru armonios dintre desen şi
culoare. El mizează pe un tip de expresivitate decorativă, întîlnită şi în tradiţia
picturii religioase,tocmai pentru a
veni în întîmpinarea privitorului, a-i crea un cadru atractiv pentru a putea
medita la lucrurile profunde, de care agitaţia cotidiană ne îndepărtează tot
mai mult.
Există în lucrările lui Gheorghe Mureşan preocuparea de a
recupera un tip de existenţă, ce de-a lungul istoriei a fost marcată, dacă nu
de dependenţa, atunci cu siguranţă de folosirea calităţilor pe care lemnul s-a
dovedit a le avea. Gheorghe Mureşan vizualizează, într-un discurs analitic,
istoria unei convieţuiri ce identifică tradiţia locului, dă imaginea unei
tipologii a obiectului, relaţionează un habitat în care s-a construit această
legătură profundă între om şi ambianţă. Lemnul este expresia profundă a acestei
legături, prin el se pune în valoare o cultură, o tehnologie, iar toate acestea
au dus la dezvoltarea unei viziuni ce, în final, a dat identitate spirituală
unui popor.
Gheorghe Mureşan cunoaşte toate aceste lucruri foarte bine,
iar întîlnirea cu lucrările lui revelează felul în care el exploatează
capacităţile expresive ale materialului, adesea insolit. În tradiţia
tridimensionalităţii, folosirea lemnului a scris o istorie îndelungată, de la
obiectul utilitar la arhitectură şi la expresia artistică, îl regăsim constantîn culturi şi timpuri diferite. Cu un
asemenea background, Gheorghe Mureşan conştientizează această condiţie de
universalitate a materialului, are forţa de a ieşi din tiparele comune ale
utilizării lui, iar din perspectiva imaginarului, viziunea sa cultivă o
simbolică relaţie cu universul gospodăriei ţărăneşti. Lucrările lui amintesc
constant sursa, o tradiţie a locului, a simbolurilor unei spiritualităţi.
Gheorghe Mureşan pune accentul pe condiţionarea unui tip de existenţă ce ţine
de acest material, ajunge să ne spună o poveste pe care o recunoaştem, în care
ne regăsim, dezvoltă o poetică ce îi este proprie şi în care trebuie să
recunoaştem că ne surprinde cu acest nou statut pe care îl acordă
expresivităţii obiectului sculptural.
Reliefurile sale ating condiţia tabloului, ele dezvoltă o
poveste născută şi ea din tradiţia unui loc, fără a elimina nimic din ceea ce
ţine de zona sculpturalităţii. El îmbogăţeşte aceste volume cu efecte ale
picturalităţii, folosind din plin calităţile materialului, cărora le adaugă
intervenţii de culoare, utilizează un desen realizat din jocul formelor, al
suprafeţelor, ştiind foarte bine să echilibreze expresivitatea plastică prin
elemente ce ţin de tehnica prelucrării lemnului. Regăsim în aceste lucrări
ambianţa vieţii de zi cu zi. Casa, elemente ale gospodăriei ţărăneşti, natura
din preajmă, elementele antropomorfe, simbolurile venite din tradiţia creştină,
toate acestea fac parte dintr-o istorie pe care o recunoaştem, dar care ne
surprinde prin imaginarul pe care-l dezvoltă. Sculptura lui Gheorghe Mureşan
argumentează puternic capacitatea omului de „a face“, de a descoperi forme şi
expresii noi. O viziune pe care am putea să o numim postmodernă, prin care
artistul rediscută potenţialul expresiv, neaşteptat al lemnului, îl exploatează
din perspectiva noilor tehnologii, a unui tip de imagine ce ţine de
contemporaneitate.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters