OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Istoria teatrului cunoaste doua momente magice celebre: Furtuna de Shakespeare si Iluzia Comica de Pierre Corneille, mult reprezentate pe scenele lumii in ultima decada a secolului al XX-lea, in splendide scenografii. Iluzia comica depinde fundamental de scenografie, de reusita careia atirna si frumusetea spectacolului, dar in primul rind mesajul, implinirea sub ochii nostri a metaforei teatrului.

- Iluzia comica
Maria Miu a inceput prin a realiza in proscenium – fiindca scena ca si intreg Teatrul de Comedie apartin Modernismului, fiind create in 1935 de arhitectul german Rudolf Frankel –, un ancadrament dintr-o stucatura cu volute si elemente florale.

Prin acest procedeu scenografic artista a „imbracat“ teatrul de factura modernista cu un „costum“ de vechi teatru european, iar stucaturile florale au pregatit stilistic scena pentru piesa care urma. In primul rind pentru reprezentatia ce avea loc in debutul actiunii in pestera vrajitorului Alcandru care, prin mestesugul sau magic, facea sa apara in fata ochilor batrinului Pridamant peripetiile fiului sau Clindor, fugit in lumea larga.
Remarcabile, ca imagine si creatie scenografica au fost momentul nocturn in care mina Lizei, subreta, parea ca tine in ea globul lunii sau momentul in care vrajitorul plutea prin aer intr-o literala aparitie Deus ex macchina. Am notat si colivia-inchisoare ce-l purta prin registrul superior, de obicei inert, al spatiului de joc pe eroul Clindor. Acest procedeu, la fel ca aparitia ingenioasa a vrajitorului Alcandru, folosea din plin darul teatrului de a uimi, de a incinta.

La fel de remarcabil era procedeul scenografic realizat cu mare talent si prin urmare, eficienta plastica, prin care umbra unei plante inalte profilate pe un fundal azuriu, nocturn si lunar, sugereaza un cimp vast, autentica sinecdoca vizuala. Iluzia Comica e de neconceput in afara feeriei, iar decorurile apte sa o creeze au fost la inaltimea asteptarilor.
In evocarea acestei frumoase creatii scenografice realizate de Maria Miu pentru Iluzia comica, regia: Alexandru Darie, mai amintim compozitia cu personajele actori care se inghesuiau la finalul piesei, exact cum un grup se stringe pentru a fi prins de obiectivul camerei fotografice, intr-un alt mic ancadrament cu volute si apareau ca intr-un tablou de familie mai mic, cuprins in cel mare al teatrului si scenei.

- Casatoria
Intre decorurile inspirate ale lui Mihai Madescu – vezi procesiunea cu luminari printre sugestii de cladiri ce lasa sa se vada icoane luminate, ca o chintesenta a Rusiei pravoslavnice – si costumele Mariei Miu se stabileste de la inceput un dialog unde atit scenografia, cit si costumele ilustreaza si sustin stralucitor situatiile dramatice. Dar intr-o comedie psihologica (amaruie, dar comedie!) precum Casatoria unde caracterizarea personajelor e vitala pentru reusita actului de teatru, parca costumele poarta o greutate in plus. Fara indoiala ca Maria Miu reuseste aici rezolvarea mai multor probleme. In primul rind, imbraca bine si sugestiv fiecare personaj. Daca pentru Agafia Tihonova – interpretata de minunata Andreea Bibiri –, creeaza niste rochii usoare, in culori deschise si registru adolescentin (foarte potrivite si cu stilul si frumusetea actritei), pentru flacaul tomnatic (fiind deja consilier al saptelea...), Podkolesin, interpretat magistral de Cornel Scripcaru, nota dominanta, constituind totodata o cheie scenografica, un clou pentru descifrarea si cunoasterea protagonistului, artista recurge in principal la halatul de casa, de matase. Obiectul vestimentar pare atit de placut, atit de comod, incit exprima ideea ca stapinului ii e un prieten aproape nedespartit si un refugiu. Astfel, intr-unul dintre cele mai frumoase momente ale piesei din punct de vedere vizual si dramatic, eroul se viseaza la cununie alaturi de mireasa (a carei rochie e o alta creatie minunata) in halatul de casa! Notam aici si costumatia preotului care, in vis, imprumuta trasaturile celui mai bun prieten al eroului nostru, Kocikariov, interpretat de Razvan Vasilescu. Matasea aurie a hainei preotesti devine un element deosebit de puternic in economia plastica a scenei, a intregului spatiu de joc, pentru ca in penumbra, in lumina tainica a visului, stralucesc mai ales rochia de mireasa si haina de brocart a preotului.

Maria Miu situeaza geografic piesa cu ajutorul citorva elemente doar, fara vreun exces de recuzita etnografica. Este de ajuns binecunoscutul sal rusesc cu flori mari, aici, trandafiri rosii, peste rochia crem, apoi roz a petitoarei (aceasta direct inspirata din costumul popular rusesc si implinita si ea cu o bordura decorativa la poale) si camasa barbateasca ruseasca pentru argatul-valet. Ca si Zahar, Stepan ilustreaza absorbtia pe jumatate a civilizatiei si a rosturilor societatii occidentale de catre mica nobilime ruseasca prin aceasta specie hibrid, de mare potential comic, particularizata si la noi si ilustrata minunat in piesele, snoavele si anecdotele secolului al XIX-lea.
Mai remarcam si in cazul celoralte personaje, petitori, mame si matusi, rude si popor, costumele occidentale, de inceput de secol XIX, realizate cu deosebita acuratete tehnica si plastica, si mai ales, cu grija pentru detaliu, elemente care sint imperative atunci cind reprezentarea este realista. De asemeni cromatica materialelor nobile (matase si multa catifea, materie mingiietoare ce absoarbe sunetele si lumina) se pastreaza intr-o tonalitate inchisa, dar de culori calde (ocru, cafeniu, gri, verde cald, kaki). Credem ca si aceasta atmosfera cromatica, degajind intimitate si caldura omeneasca, la rindul lor, calitati constante ale genului de teatru cu adinci radacini in stilul romanesc, cel antebelic si nepervertit de salbaticia deceniilor de comunism, de la Teatrul Bulandra, se numara printre reusitele prezentei creatii semnate de Maria Miu.

Insa piesa de rezistenta a creatiei de costum in Casatoria este de departe rochia de satin alb, un volum elegant, dar si forma ferma, care caracterizeaza de data asta nu doar personajul, ci si situatia dramatica cu mare forta plastica iradiind pe intreg spatiul scenei. Acest simbol scenografic al piesei lui Gogol este realizat de Maria Miu si cu forta, prin volumul clar decupat, dar si cu delicatete, exprimata in decorarea cuminte (ciucuri de matase), dar pretioasa a rochiei de mireasa.
Nu am putea, in rindurile de fata, sa redam mai mult decit o imagine fragmentara a unei cariere care numara deja zeci de spectacole de teatru si televiziune, premii UNITER si U.A.P., si un debut de mare impact ca art director in film, prin colaborarea la Amen de Costa Gavras. Daca am incerca totusi sa gasim coordonatele stilistice ale creatiei Mariei Miu am spune ca ele graviteaza intre doi poli: ratiune si sensibilitate.