OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vladimir Setran – jocurile expresivitatii
Expresivitatea este una dintre ipostazele prin care vizualitatea, limbajul plastic capteaza interesul privitorului. Sint cazuri, asa cum este cel despre care vom vorbi, cind demersul creator isi propune sa realizeze acest lucru, nu prin conjugarea cu sfera anecdoticului, prin inserarea unor povesti. Preferintele artistului au in vedere capacitatea intrinseca a limbajului plastic, a liniei, a formei sau a culorii de a transmite un intreg context vizual, ideatic si emotional. intr-un asemenea caz, importanta este capacitatea artistului de a „privi“, de a transpune ceea ce ochiul a retinut, de a inregistra si de a reda, cu elementele plastice adecvate, o realitate construita mental ce da imaginea unui spectacol viu si direct.

Vladimir Setran exerseaza de ani buni un asemenea tip de imagine intr-un mod foarte transant. in expozitia deschisa in aceste zile la Galeria Veroniki Art pictura si desenul sint cele doua mijloace de expresie folosite. in prima, el prefera abstractia, sinteza, forta si concentrarea gestului, materialitatea pastei, capacitatea expresiva a picturalitatii. Desenul este cea de-a doua mare pasiune a artistului. Interesul lui se subordoneaza aici analizei, observatiei, reprezinta privirea pe care o putem urmari si noi ca spectatori ai acestor aspecte de viata. Si aici universul sau este limpede conturat, indreptat spre discursul corporalitatii, privit ca gest, ca miscare, in atitudini diferite ce urmaresc o punere in scena pentru a-l face mai bine inteles. Ochiul artistului radiografiaza continuu, fara a scapa nici o posibila imagine a modelului, surprinde. El are forta vizionara de a transforma imaginile corpului in reprezentari. Corpul este gindit ca metafora, el devine un mod de a figura stari de spirit, emotii, de a reprezenta forta sentimentelor.

Sutele de desene pe care le-am gasit in atelierul lui Vladimir Setran ne-au aratat incotro merg preferintele artistului. Atentia lui pentru corpul uman, in special pentru cel feminin, pentru reprezentarile animaliere nu este ceva nou in sfera de interes a limbajului plastic. Acest gen de subiecte nu au lipsit in nici una dintre epocile istorice, diferita fiind doar perspectiva din care ele erau privite. Secolul al XX-lea a adus corpul (corporalitatea), mai ales dupa experientele estetice ale anilor ’60, in centrul preocuparilor ca limbaj, atit in domeniul plasticii, cit si al literaturii. „Corpul ca metafora“ a devenit o arma a idealismului estetic si se vorbeste chiar despre un „ritual al corporalitatii“.

De-a lungul anilor, Vladimir Setran a desenat mult, el este fascinat de expresivitatea gestului, a corpului, de atitudini si de felul in care acestea se compun, adevarate ritualuri care pun in valoare un limbaj interior, un concept eliberat de constringeri si tabuuri. Imaginile lui nu reprezinta corpul in repaus, ci ne fac sa vorbim despre un lucru mult mai subtil, prezenta miscarii in imobilitate. Linia joaca rolul esential, cu ea artistul pune in pagina un bogat arsenal de imagini, decupind in albul foii de hirtie o lume mult mai complexa, ce stimuleaza privitorul sa construiasca adevarate povesti in jurul ei. Cine il cunoaste pe Vladimir Setran trebuie sa fi remarcat modul provocator in care face aceste lucruri. ii place sa se joace, sa-si puna la incercare propriile resurse creatoare, sa insiste acolo unde lucrurile par a fi spuse de mult, sa aduca privitorul in ipostaza de a privi detasat, de a se concentra asupra frumusetii, armoniei expresive, de a recunoaste ca tot ceea ce este viu este dominat de o anume senzualitate a miscarii si ca nu poti privi un corp fara a porni de la o anumita nevoie de elaborare a dorintelor.

Genul de artist carui ii apartine Vladimir Setran are un dezvoltat simt al plasticitatii, pe care o descopera in tot ceea ce exista in jurul sau. Ceea ce el practica este un tip de arta pe care, dupa un indelung exercitiu, o putem defini ca spontana, facuta intotdeauna cu forta emotionala a momentului. Putem vorbi, de asemenea, si de o anume didactica, prin care artistul argumenteaza ca subiectul nu face decit sa ne ajute sa dam un nume discursului sau plastic. Realismul desenelor dialogheaza pe acelasi plan cu abstractia din lucrarile de pictura. Aici expresia tine de gest, de energia tusei de culoare, de picturalitate, oferind un spectacol fascinant al intelesului, dincolo de cuvinte.

Pictorul A.M. Agrippa (1940-2000)
N-a apucat sa implineasca 60 de ani, pe care ii gindea sarbatoriti in mijlocul iubirii lui de o viata – pictura. Nu as fi crezut ca expozitia deschisa in anul 2000, despre care cu atita bucurie imi vorbea pictorul Agrippa, avea sa fie postuma, ca surpriza pe care o pregatea celor prezenti la vernisaj avea sa devina un simbol al unei inimi frinte. Acum, la sapte ani de la disparitie, prietenii, colegii, familia s-au intilnit la galeria Irecson, cu Inimile lui A.M. Agrippa.
Daca ar fi sa-l caracterizez asa cum mi-a ramas in amintire, ar trebui sa spun ca pictorul Agrippa ne amintea ca harul este bucuria pe care trebuie sa o impartasesti si celorlalti. El si-a iubit cu pasiune meseria, cu tot ceea ce presupunea ea: clipele de taifas petrecute cu colegii, vizitarea expozitiilor, uneori ginduri asternute pe hirtie, impresii despre ceea ce vedea, dar mai ales un mare respect pentru cunoastere, pentru cultura, pentru munca din atelier. il interesa totul si filtra cu subtila ironie intimplarile din fiecare zi.

Ceea ce vedem in expozitia deschisa in aceste zile este rezultatul acestor experiente. Inimile lui Agrippa au forta magica, nascuta din acele surse interioare, de multe ori nebanuite, sint gesturi ce poarta semnele rafinamentului si calitatilor certe ale artistului.
Un nou orizont, o noua cale, aparuta in doar citiva ani au facut ca lucrurile sa se implineasca. Pictura lui Agrippa poarta pecetea interiorului sau, atit de sensibil, subtil si efemer.
O bogatie cromatica remarcabila, cu subtile acorduri, un registru compozitional bine articulat isi gasesc ecoul in diversitatea de tehnici si materiale la care el apeleaza. Totul pare nascut din bucuria de a fi. Inimile lui Agrippa pot fi citite si ca propriul jurnal, in care se succed bucurii si indoieli, dar in primul rind trebuie sa le intelegem ca experienta unui om unde drama si bucuria se intilnesc, iar certitudinile se relativizeaza tot mai mult.

Transparenta defineste in aceasta perioada picturalitatea lui Agrippa, iar articularea structurilor implineste dialogul dintre ratiune si traire. Inimile lui Agrippa nu sint bolnave, sint ranite, dar nu infrinte. Ele se implinesc in semnul care-i prilejuieste pictorului un mod particular de a intra in dialog cu noi, cu lumea, cu propria constiinta.
Cum se poate alcatui imaginea unui artist pentru a ramine cit mai aproape de adevar, asa cum ea poate fi citita din opera, din note si obiecte, din amintirile celor care l-au cunoscut? intr-o insemnare din mai 1986, Agrippa spunea: „Numai atunci sint pictor cind rezultatul muncii mele trece dincolo de ceea ce stiu si dincolo de ceea ce pot“.
Asa cum expozitia ne arata, Agrippa a fost un pictor, dar, din pacate, si-a incheiat prea devreme parcursul.