OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Expoziţia lui Dinu Rădulescu, de la Galeria Simeza, îmi dă prilejul să vorbesc despre o categorie de artişti tot mai rar de întîlnit astăzi, despre un sculptor a cărui creaţie este în primul rînd expresia cunoaşterii, a unei expresivităţi controlate intelectual şi mai puţin a instinctului. Nu este pentru prima dată cînd îi privesc lucrările, dar acum imaginea acestora îmi este completată de un substanţial studiu al cărui autor este Dinu Rădulescu. I-am citit lucrarea de doctorat Conceptul de formă în sculptura modernă, apărută la Editura Paideia, însoţită de studiile Despre sculptură, lucrări ce ar trebui să figureze ca bibliografie pentru studenţii Academiei de Arte. 

Trebuie să precizez, de la bun început, că expoziţia lui Dinu Rădulescu nu am perceput-o ca pe un instrument didactic, ca pe o ilustrare a teoriilor lui. Ci mai degrabă am descoperit osmoza, subtilităţile gîndirii sale plastice prin care, de-a lungul anilor, el a adîncit problemele ridicate de tradiţia sculpturii mai ales în prima jumătate a secolului al XX-lea. Forma, mişcarea, raportul între gol şi plin, modelajul, sinteza, arhitectura volumelor, interesul pentru artă ecvestră, ca „formă sculpturală complexă“, aşa cum îşi intitulează unul dintre capitole. Toate acestea vorbesc despre o atentă cercetare pe care el o face în domeniul vizualităţii. În teza sa de doctorat, autorul are forţa de a-şi analiza cu mult spirit critic propria creaţie aşa cum s-a dezvoltat ea de-a lungul anilor, de a privi cu maturitate şi de a insista acolo unde rezolvările plastice nu-l mulţumesc. Aşa s-a născut una dintre temele sale preferate, Călăreţii sau Cavalerii, ce i-a adus o „claritate spaţială…, anatomia de tip expresionist ce favoriza preţiozităţi de materie…, dar forma era prea descărnată şi nestructurată“, conducîndu-l ulterior la „recuperarea consistenţei volumetrice“. Seria Duelurile, Cimpoierii, Nudurile îi pune noi probleme de expresivitate şi de înţelegere a volumetriilor, de testare a unor noi materialităţi, a raporturilor între gol şi plin, a repartizării tensiunii interioare în arhitecturarea formelor. La baza acestor continue cercetări stau studiile de desen unde „mîna traduce cu uşurinţă, spontan, direct aproape orice intenţie expresivă a Spiritului“, chiar dacă transpunerea în tridimensionalitate ridică multe alte probleme.

 

Acest lucru l-am constatat şi în această recentă expoziţie personală. Sculptura şi desenele prezentate ilustrează teme cu care sculptorul ne-a obişnuit de-a lungul anilor. Un exerciţiu continuu, elaborat, care nu pierde farmecul spontan al gestului, sensibilitatea unei priviri îmbogăţită de consistenţa discursului cultural. Caii şi personajul uman imaginaţi în ipostaze variate amintesc bogata tradiţie a sculpturalităţii, a monumentului privit ca reper identitar. Sculptura lui Dinu Rădulescu se plasează întotdeauna în continuitatea unei tradiţii, pe o linie ce a asimilat consecvent dimensiunea clasică a tridimensionalităţii, integrînd acesteia sinteza modernităţii, jocul liber al formelor ce nu-şi pierd însă consistenţa. Este un exerciţiu pe care autorul îl înţelege şi îl stăpîneşte foarte bine. El ştie să dea modelului figurativ expresivitatea plastică necesară, să sugereze, să creeze acel complex imaginar în care ochiul percepe mişcarea, energia interioară a formelor, desenul interior al acestora, ajutînd privitorul să recunoască, să facă singur sinteza, eliminînd „balastul“ conţinut de particularitate.

 

Trebuie să vorbim despre linii de forţă, despre un desen aerian ce dă unitate compoziţiei, de jocul luminii şi al umbrei, de geometria formelor, de cizelarea suprafeţelor modelate sau a planurilor expresive în cele cîteva lucrări realizate în lemn şi marmură, alături de cele turnate în bronz. Pesonalitatea lui Dinu Rădulescu este pregnantă în tot acest amalgam de „surse“ bine strunite şi înţelese. Formele, în general efilate, au proporţii alungite, atît vertical, cît şi orizontal, surprinzînd imaginea în mişcare. Joc de forme, de gol şi plin, o materialitate care de foarte multe ori îşi pierde masa în vîrtejul mişcării, sculptorul eliminînd cu îndrăzneală şi păstrînd doar ceea ce ţine de discursul interior, de semnificaţiile profunde ale mesajului.