OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În urmă cu cîţiva ani, am găsit sprijin pentru a prezenta în paginile revistei Observator cultural un important domeniu al creaţiei contemporane, adesea lăsat în umbră de virtuozitatea celorlalte arte care participă la spectacol: scenografia. Primul creator de marcă prezentat, în ceea ce am dorit să fie rubrica „Scenografi români“, a fost Vittorio Holtier, urmat de Irina Solomon, Puiu Antemir, Maria Miu, Dragoş Buhagiar, Ştefania Cenean. În 2007, Fundaţia Ileana a organizat – cîştigînd prin PROMOCULT – participarea României la Quadrienala de Scenografie şi Arhitectură de Teatru de la Praga, a iniţiat primul site dedicat scenografilor români profesionişti, www.romanian-scene-designers.org, realizînd, în 2008, primul concurs de lighting-design de teatru pe plan naţional (Premiul CEZ), în ambele ocazii Observator cultural fiindu-ne partener. Ne întoarcem astăzi cu un text despre scenografa Teatrului Bulandra, Nina Brumuşilă, în speranţa că vom reveni cu altele despre remarcabilii artişti ce ilustrează scenele teatrelor din România (L. B.-B., director al Fundaţiei Ileana).

Exuberanţă, vitalitate şi sentimentul modei – sînt coordonatele care definesc cel mai bine stilul artistic al scenografei Nina Brumuşilă. Costumele, obiectele create de domnia sa au prestanţă, dar şi discreţie, adică acele calităţi care se cer, poate, în primul rînd, obiectului teatral, obiectului de spectacol.

Scenograf principal al Teatrului Bulandra, artista a lucrat, începînd din anii ’80, alături de cei mai mari regizori români: Liviu Ciulei, Silviu Purcărete, Alexandru Darie, Cătălina Buzoianu, dar şi de acei mari actori dublaţi de la fel de mari regizori, precum Gelu Colgeac, Horaţiu Mălăele sau de cei care au fost Adrian Pintea şi Florian Pittiş.

Din creaţia sa dorim să amintim, pentru început, costumele la Hamlet, cu Marcel Iureş, în regia lui Liviu Ciulei, din 2000, de la Teatrul Bulandra, care i-au prilejuit Ninei Brumuşilă o remarcabilă creaţie scenografică. De la cromatica în tonuri reţinute pînă la linie sau design, ele au îmbrăcat personajele, de la eroi pînă la figuranţi. Exista aici o anumită eleganţă sobră, care s-a aflat în acord cu decorul realizat de arhitectul Octavian Neculai, dar, mai ales, cu tragismul piesei. În concordanţă cu viziunea regizorală, care apropia timpul întîmplărilor din Hamlet de cel de azi, costumele au fost istorice (dar de secol XIX), descriind în faţa ochilor noştri timpul de mai ieri. (Din epoca lui Hamlet par a fi fost doar cele ale actorilor aduşi de prinţ pentru piesa pe care ei o joacă în faţa curţii, sugerîndu-se astfel mai multe distanţări în timp). A fost vorba deci de sobrietate la costumele masculine, care, deşi realiste, au caracterizat bine şi au susţinut fiecare personaj (remarcam atunci costumele lui Polonius, al Regelui) şi o frumuseţe reţinută la cele feminine, din care, alături de creaţiile pentru Regină, se evidenţiau cele ale Ofeliei. Costumele realizate pentru fiica lui Polonius i-au însoţit, i-au acompaniat emoţional acesteia toate momentele, de la cele ale timidei iubiri cu prinţul Danemarcei pînă la cele de rătăcire.

În ceea ce-l priveşte pe Hamlet, costumaţia lui a purtat surdina vizuală obligatorie, poate, pentru acest personaj al verbului şi al trăirii. Momentul aşa-zisei sale nebunii (la Ofelia, nenorocirea e reală, iar costumele trebuie să fie în acord, cum, de altfel, artista le-a şi imaginat) a fost însă subliniat printr-o imagine bizară, un amestec între haină de seară şi veşmînt de pasăre.

Costumele, semnate, de asemenea, de Nina Brumşilă, din Thomas A Becket de Anouilh, în regia şi jocul lui Adrian Pintea, au oferit tot o viziune a eleganţei plastice scenice, în cheie renascentist-medievală, ca linii vizuale generale, şi o paletă cromatică lirică şi esenţială – la graniţa dintre culorile tari ale miniaturilor şi lumea portretelor nobilimii engleze de mai tîrziu. Minunate au fost costumele pentru Becket, interpretat de Adrian Pintea, costumul de călugăr, mistic, dar exprimînd, în mod subtil, şi putere, şi costumul bogat, de episcop, strălucitor, în auriu şi alb. De altfel, costumul juca un rol important în economia spectacolului cu un decor parcimonios (realizat în aceeaşi gamă cromatică de Mihai Mădescu), menit să evidenţieze şi să deplaseze accentul pe jocul actorilor. Şi, în acelaşi timp, exuberanţa şi vitalitatea de care vorbeam la început, dar şi un sentiment al gustului şi al modei actuale, al modernităţii, a ceea ce e contemporan şi dinamic, iradia subtil prin liniile de falduri, dantele, mătăsuri fine ale costumelor feminine, dar şi prin pînza mai aspră a hainelor de călugări (ocruri, alb şi negru). Aceasta pentru că din semnătura artistei face parte şi un sentiment al materialităţii, o orchestraţie tactilă aparte, care potenţează, ajută spectacolul, dîndu-i vigoare, realitate, prezenţă.

Dar ce situare minunată, geografică şi pe harta civilizaţiei, a locului acţiunii a creat Nina Brumuşilă în Nebunia Regelui George, spectacol de reală clasă, tot la Teatrul Bulandra, care parcă s-a jucat prea puţin (decoruri, Helmuth Stürmer, lighting-design, Alexandru Darie)! Uniformele, culorile (un roşu regal, „englez“, dominant, iar, în final, un alb-auriu senin), liniile, întreaga concepţie plastică dădea, pe de-o parte, spectatorului sentimentul cultural al Angliei, iar, pe de alta, am avut aici creaţie de costum nu doar pentru fiecare personaj, ci şi pentru fiecare situaţie a sa.

Costume fine şi esenţializate întîlnim în Crimă şi Pedeapsă (Bulandra, 2006, regizor Yuri Kordonski), iar atunci cînd viziunea regizorală o permite, pline de temperament – precum în Măscăriciul sau în Sorry. În aceste spectacole, artista semnează şi decorurile, iar, în Sorry, creează un obiect scenografic de mare putere simbolică, creator de atmosferă – „copacul“ central, din ţevi ruginite, monumental, care sugerează întreaga lume a comunismului sovietic.

Nu în cele din urmă, abordăm aici ultima sa creaţie – scenografie şi decoruri –, excelenta Scrisoare pierdută, în regia lui Doru Ana, la Teatrul Bulandra. Curată piatră de încercare pentru orice regizor, capodopera lui Caragiale e comentată vizual, cu toate atuurile, de scenograful care, de la decorul construit (figurînd încăperea de la Prefectură) la mobilier şi costum, aduce fiecărui element încărcătura simbolică necesară.

Este fascinant cum Nina Brumuşilă reuşeşte să insinueze fin, aproape în fiecare costum, un comentariu, un accent modern, elegant, care transfigurează costumul de scenă, înrădăcindu-l în prezent, lucru vital pentru sentimentul dinamismului şi al viului pe care-l comunică teatrul. Un artist cultivat, cu un puternic sentiment al modei, dar şi un temperament al stilului, cu un savoir-faire plastic aparte în lumea teatrului, Nina Brumuşilă este unul dintre cei mai înzestraţi scenografi contemporani.