OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dincolo de forma obiectelor pe care le creeaza si care cel mai adesea sint suspendate intr-o odihnitoare ne-ducere pina la capat, ca si cum s-ar pregati sa se lase agatate, cindva, intr-o noua sinteza, trebuie sa nu ignori faptul ca „bicicletele“, „lampile“ sau „caii“ metalici forjate/ti de „metalistul“ Marian Gheorghe au o buna comunicare cu Pamintul (sau poate doar cu ideea de Pamint). Sint, adica, bine plantati/te intr-un sol si raspund, astfel fiind, unei naturaleti grave, caci sint grele in acelasi timp si de natura, si de cultura.

Marian Gheorghe, daca te-ai defini „prin reducere la absurd“, ai accepta despre tine mai curind ideea ca pari un artist clasic sau te-ai categorisi drept unul modern?
Din afara, ce fac eu poate fi privit, probabil, in multe feluri. Iar cum ma simt eu, iarasi poate fi spus in mai multe feluri. Nu pot sa spun ca nu am o satisfactie atunci cind reusesc sa „trag linie“ dupa o munca de mult timp, adeseori de ani de zile, la un obiect sau altul. Cred ca „sa muncesti la metal“ e o activitate de cursa lunga, laborioasa, care te face, la o vreme, sa vrei sa „rotunjesti“ un lucru, o finisare, o etapa. Dar nu cred ca trebuie sa dau o intiietate majora, absoluta, rezultatului final, de vreme ce sirul de mici momente bune din timpul lucrului isi are si el rostul lui. De multe ori, o serie de astfel de timpi de „ping-pong“ cu o idee, cu o intrebare, cu o nevoie neobservata pina atunci a travaliului, a ideii conducatoare sau a materialului iti poate aduce o motivatie sufleteasca mult mai importanta, mai ales daca vine la timp, decit contabilitatea finala, „incheierea socotelilor“.

Asa ca as raspunde la o „dilema“ de acest tip fie cu perechea „nici-nici“, fie cu „si-si“. Desi, ca sa fiu cinstit pina la capat despre propria mea vocatie, dar si formatie, as spune ca trebuie sa fiu un artist modern (pentru ca nu traiesc, totusi, in urma cu 100 de ani, nu ma pot uita la lumea de azi ca si cum as vedea-o pe cea de acum un secol si nici nu mai lucrez cu aceleasi scule – mare pacat!), dar ca prin nevoia de echilibru, de armonie, de obtinere a unui rezultat, oricare ar fi el pe urma zilelor dedicate lucrarii, sint, fara indoiala, si un ins si un artist „clasic“. Si mai cred, totusi, ca in pofida nenumaratelor tipuri de expresivitate de care cineva se poate uimi astazi, nevoia „clasica“ de armonie, de frumusete sincera nu are cum sa dispara de pe lista valorilor interioare, spirituale ale oamenilor.
Cum lucreaza un artist modern-clasic: dupa concept sau dupa inspiratie?
Chiar daca, mai mult ca sigur, reiau vorbele marilor inaintasi, am si eu o comunicare speciala, sau mai bine-zis particulara cu anatomia obiectului la care muncesc.

Si asta pentru ca nu vreau „sa cad in repetitie“, sa ma „reproduc“ in sensul unui manierism foarte periculos si, in acelasi timp, foarte posibil pentru orice creator de arta. Asa ca, atunci cind definesc un obiect, construiesc si o relatie cu el. Relatie care, din fericire, nu e niciodata calma – dimpotriva: e nevoie de rupturi drastice atunci cind continuitatea aceea, securizatoare, te bintuie. O tema, chiar daca a fost bine gindita, nu e bine sa se „intepeneasca“ – ea trebuie sa evolueze, macar in minte, sa profite de toate greselile pe care le putem face lucrind. Greselile fac parte (trebuie sa faca parte) din experienta si din experiment; noi nu gresim cu intentie, gresim pentru ca tot timpul ne miscam pe un teren nou – o provocare noua, o forma noua pe care vrei s-o incerci, un proces tehnic sau tehnologic cu care nu ai mai lucrat sau pe care l-ai imbunatatit. Or, un astfel de risc nu poate fi judecat in termenii normali, cotidieni ai „greselii“.

…„defectul face efectul“…
Se poate spune si asa, dar cam in sensul in care ai judeca un desen – fata de niste norme. Sigur ca poti gresi fata de niste reguli, de niste retete, dar la fel de sigur e ca o greseala de acest tip este intotdeauna un cistig, daca poti privi lucrurile si dintr-o alta perspectiva. Privirea din mai multe unghiuri este intotdeauna salvatoare, pentru ca te ajuta sa depasesti blocajele.
O vedere egal un desen. E unul dintre motivele pentru care desenezi, pentru care „te pastrezi in mina“ ca sa poti desena?
Desenul, in arta, e proba adevarului, e lucrul acela care nu te lasa sa minti, daca esti cinstit cu tine: daca legatura dintre ideea din minte si etapa de lucru nu se poate face prin „mina“, e semn clar ca incepi sa fii din ce in ce mai putin artist. Din cauza asta nu te poti apuca de desen fara un soi de „reculegere“, fara o cit de mica perioada de „tampon“ – vorbesc de desenul serios, care poate fi apreciat ca lucrare de arta, nu de „minareala“ pe care oricine cu un creion o poate imprastia pe hirtie. Si chiar daca folosesti desenul si numai pentru a-ti nota „secventele“ din devenirea unui obiect, tot nu e putin.

E un concept de lucru?
Conceptele, pentru un metalist, au o viata si o dinamica mai aparte. Ele sint aproape obligatorii, dar nu inseamna deloc, cel putin in cazul meu, o vocatie finala – eu nu creez concepte, eu creez lucrari de arta, realitati care sa se adreseze in primul rind sensibilitatii celui care imi vede lucrarea. Pe de alta parte, as spune ca partea conceptuala a unui efort estetic nu sta doar in latura executiei, desi in cazul artelor decorative, care pun mare pret pe tactilitate, pe palpabil, tehnica este vitala. Conceptul si componenta tehnica a actului de creatie au o viata proprie; ele interactioneaza, se ajuta, dar nu se suprapun, chiar daca limita intre arta si decoratie, din acest punct de vedere privita, aproape ca nu mai exista. Conceptul este, cred, o propunere despre un obiect care apare in timp. Ma framinta, de pilda, mult timp „ducerea mai departe“ a unei idei care a inceput odata, pe care am reusit sa o pun intr-o forma, sa-i dau o alcatuire inchegata in minte, dar de care nu sint multumit. imi reapare, sa zic, un semnal al unui volum care ma trimite la o „bicicleta“. Forma se structureaza, ca asamblaj posibil, „inspre“ obiectele cu roti, e ca un semn din obiecte pe care mi-l ofera o vedere, o secventa pe care o inregistrez spontan din lumea cotidiana; si aici, in acest stadiu al „definitivarii“, imi revad de multe ori schitele – sute poate – care imi readuc in memoria vizuala acea spontaneitate a semnului pe care am vazut-o mai adineauri.

Schite color sau alb-negru?
Daca desenele in alb-negru descriu un fel de echilibru tare, un fel de dunga a pamintului care e parca prea serioasa, schitele colorate au, mi se pare, o adunare mult mai buna in pagina. Dar legatura mea cu culoarea traieste, cred, citeodata chiar mai bine in lucrurile pe care le construiesc din metal. Aici, sa alegi o tonalitate inseamna in acelasi timp sa cunosti un fel de ardere supravegheata a felului in care vorbesti cu materialul, sa iti definesti un anume fel de respect fata de el, dar si sa-i poti da – sau sa-l ajuti sa (re)capete – o identitate adevarata. Pentru ca, fara identitate, timpul fuge de pe orice obiect. E unul dintre lucrurile de capatii pe care le-am invatat de la marii mei maestri – Apostu si Costel Badea – odata cu lectiile despre calitatile unei linii de forta, despre rostul vederii si mintii deschise, despre complicata si folositoarea filozofie a ritmului de lucru, fara de care nici un artist – si, in fond, nici un om – nu se implineste, nu exista.