ARTE VIZUALE. Fragmentarea: de la figurativ la abstract

Aurelia MOCANU, Criza clastică

Autor: Dan UNGUREANU | Categoria: Arte | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

ARTE VIZUALE. Fragmentarea: de la figurativ la abstract

Fragmentul se găseşte la limita dintre obiect şi semn, la limita dintre obiect şi simbol. Mai bine zis, fragmentul balansează între cele două. Obiectul se găseşte în domeniul sculpturii, simbolul, în domeniul semioticii. Fragmentul face două lucruri în acelaşi timp: trimite spre lucru, ca un simbol, şi face parte din el, pur şi simplu.

Aurelia MOCANU , Criza clastică, Editura Printech, Bucureşti, 2010

Un tors, în sculptură, este, simultan, o bucată ruptă dintr-un corp întreg şi un simbol al corpului. Fragmentul e tensiunea dintre ciobire, spargere, frîngere, prăbuşire, pe de o parte, care ţin de domeniul strict fizic al distrugerii şi al perisabilului, şi sugestie, aluzie, simbolizare, care ţin de domeniul semioticii.

Simbolul, de altfel, aşa cum remarcă autoarea, apare prin fragmentare. „Simbolul“, etimologic vorbind, este un obiect spart în bucăţi, care devine un semn de recunoaştere cînd cel care îl deţine îl poate recompune după linia de ruptură.

Acesta e motivul cel mai important pentru care studierea fragmentului în artă e semnificativă: aduce semioticii o contribuţie de care studierea textelor şi limbajului de rînd nu e capabilă.

Pictura pictează obiectul întreg, pe cînd sculptura are două capacităţi, diferite, opuse, antagoniste: ciocanul poate călăuzi dalta ca să sculpteze, dar poate şi să spargă.

Sculptura este locul predilect al fragmentului: Renaşterea a educat publicul să admire sculpturile fragmentate ale Antichităţii. Sculptorii Renaşterii sînt cei care transformă sculptura de exerciţiu, mîna, braţul, torsul în obiecte destinate admiraţiei. Sculptura-fragment nu mai e privită drept ceva lacunar, ci drept ceva laconic. Imaginaţia e cea care întregeşte percepţia, intelectul complineşte ochiul. Limbajul însuşi favorizează fragmentul, prin sinecdocă, pars pro toto, atunci cînd spunem: „atîtea guri de hrănit“, „o cireadă de sute de capete“, „mînă de lucru“, şi aşa mai departe. Limbajul însuşi creează fragmentul.

Fragmentul, cum am spus, se găseşte la limita dintre obiect şi simbol. În sculptură, el mai înlesneşte o trecere, aceea dintre concret şi abstract. Ochiul învăţat să privească fragmentul – sculpturile lui Arman, de pildă – se antrenează mai uşor să privească sculptura abstractă.

Pictura se poate desprinde de corpul uman: peisajul, marina, natura moartă sînt genuri legitime ale picturii, ca să nu vorbim de asarotos, motivul decorativ antic al podelei nemăturate din sala de ospăţ. Sculptura se desprinde cu greu de corpul uman, abia în secolul al XX-lea, cu Tinguely, Tatlin, Pevsner, Calder. În sculptură, fragmentul este cel care pregăteşte calea spre abstract: fragmentarea avansată duce de la figurativ la abstract.

Aurelia Mocanu reconstruieşte pacient genealogii şi juxtapune, cu erudiţie truculentă, figurile anatomice de ceară ale lui Clemente Susini şi Autoportretul cu coloana ruptă al Fridei Kahlo, picioarele sau braţele votive, păgîne sau creştine şi Degetul lui César.

Fragmentul poartă cu sine nu doar memoria obiectului întreg, ci şi actul spargerii, gestul violent, agresivitate voluntară sau capriciu al stihiilor. Fragmentul este dualitatea între obiect şi acţiunea spargerii, care rămîne permanent legată de obiect. Obiectul întreg îşi pierde urma creaţiei: fragmentul, dimpotrivă, păstrează în sine spargerea, intenţionată sau întîmplătoare. Fragmentul alătură migala creaţiei şi brutalitatea distrugerii.

Hubert Robert surprinde eroziunea lentă, geologică, a monumentelor antice; sculptorii secolului al XX-lea regizează distrugerea voluntară, pe care o transformă în gest artistic. Corpul uman suportă, din nou, toate nuanţele lovirii: membrul însîngerat simbolizează violenţa, mutilarea, mergînd pînă la automutilare, tabuul ultim (Self-hybridization, Orlan). Freud este chemat să lămurească pulsiunile distructive ale omului contra corpului său.

Un capitol separat e consacrat corpului uman în arta postmodernă. Aşa cum medicina a împins mai departe limitele viului şi ale umanului, happeningul şi instalaţia împing corpul uman, adesea corpul artistului, pînă la limite şi dincolo de ele, prin hibridizare, ca mutanţii soţilor Chapman (Acceleraţie zigotică).

Un alt capitol e consacrat raporturilor dintre fragment şi colaj. Dacă distrugerea creează fragmentul, colajul reasamblează, încearcă să restaureze unitatea originară, fără să şteargă totuşi urmele dezmembrării. Boccioni (Dinamismul unui cal de curse) foloseşte fragmentele juxtapuse pentru a sugera mişcarea. Cubiştii şi dadaiştii au folosit primii colajul şi instalaţia. Cubismul se îndepărtează de realism prin geometrizare, (Léger) dar şi prin rupere, sfîşiere, sfîrtecare (Guernica lui Picasso). Fragmentarea e un mijloc de expresie propriu al cubismului. Aurelia Mocanu urmăreşte tacit evoluţia procedeului, de la Braque şi Picabia la Schwitters şi Louise Nevelson. Louise Nevelson închide o epocă, ea duce colajul-instalaţie la clasicizare, iar fragmentul, balustră sau picior de scaun, îşi pierde încet legătura cu obiectul din care trebuia să facă parte şi se integrează geometriei dorite de sculptoriţă (Zid regal II, Zid regal IV). Louise Nevelson, arta pop şi neopop privesc fragmentul cu un ochi nou. În societatea de consum, dispare fragmentul-relicvă, torsul antic venerabil. Fragmentul societăţii de consum e obiectul perisabil, folosit şi aruncat. Arta pop recuperează obiectul destinat aruncării.

Lucrarea Aureliei Mocanu pune în perspectivă modul în care civilizaţia europeană a privit fragmentul şi modul în care el a fost însuşit, vizual, psihologic, psihanalitic şi filozofic, de către artist şi publicul său. Fragmentul, de la braţele votive romane şi relicvariile medievale la destructurarea dadaistă şi instalaţia postmodernă, este, pe rînd, subiect artistic şi modalitate de expresie artistică, traversînd, în calitatea lui de concept arhetipal, epoci, mentalităţi şi curente.

Clastologia. Fragment-argument

Am întreprins o cercetare asupra unui concept estetic suficient de vast, ce poate fi aplicat şi ca forma mentis în producţia modernă a spiritului, nu numai în cea din domeniul vizualului contemporan: fragmentarul-fragmentaritatea. Analiza critică a unor idei complexe din domeniile umaniste conexe (filozofie, estetică, psihologie, psihanaliză, filmologie, retorică, crizologie) ar fi putut să se disipeze în compilare doctă a bibliografiilor de specialitate, ceea ce am evitat permanent. Am o abordare multidisciplinară cu o anume fluenţă neostentativă. Am construit teza ca discurs ştiinţific, dar am vrut să obţin o grilă proprie de citire a unei producţii artistice vaste. Am optat pentru concizie argumentativă şi fir hermeneutic, care să reveleze în fragmentar un simptom complex al creaţiei zilelor noastre. Nu am evitat referinţele istorizante, cărora le-am acordat subcapitole şi material ilustrativ. Scala de referinţe iconografice se întinde de la Antichitatea universală pînă la autori români trecuţi în al treilea deceniu de creaţie.

Tonul apodictic al demersului a fost împănat cu decupaje de comentariu, aplicat pe cazuri de creatori care lucrează matricial în paradigma fragmentarului. Am încercat să evit faptul anecdotic în studiile de caz, ţintind spre un palier fenomenologic, pe care am intenţionat să plasez corpusul de exemple artistice. O contribuţie de originalitate la bibliografia universală a subiectului este alăturarea a 12 creatori români la nume consacrate internaţional, în exemplele morfologice deduse din teme şi subteme

Am pornit de la convingerea că fragmentaritatea este un pattern al citirii şi al producţiei de imagini, apărut la cumpăna secolului al XIX-lea cu al XX-lea şi aflat în accelerare exponenţială pînă în zilele noastre. Aşadar, consider semnificativă cercetarea dinspre artele plastice şi posibila translare spre tot ce însemnă creaţie vizuală a rezultatelor categoriale propuse de mine pentru Fragmentar. Abordarea conceptuală mi se pare suficient de precisă prin termenii consacraţi, cît mai atent folosiţi, la care adaug, ca originalitate hermeneutică, familia semantică a clastului şi conceptul de clastologie pentru o teorie a fragmentului. Am adus argumente din citirea cinematografică a imaginii, care a format, treptat, ochiul receptorului modern, pentru a explica intensa practică a montării de fragmente în arta contemporană. Rezultatele cercetării mele pot avea o aplicabilitate originală de lectură şi de terminologie artistică. Concluziile lucrării au generat în final, ca un feedback pozitiv, subtitlul tezei: Fragmentarul ca simptom al destructurărilor, dar şi figură de retorică vizuală extrem de fecundă

Aurelia MOCANU

Recomanda articolul prin: