OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De fiecare dată cînd sînt întrebat asta, îmi aduc aminte de Bruno Brunnet de la Contemporary Fine Arts. El răspundea că s-a apucat de galerie pentru că era chelner și se plictisise (ceea ce, în parte, e adevărat). Eu n-am fost chelner niciodată (nu știu de acum încolo…), ceea ce văd ca pe un handicap, să fii chelner înseamnă să te poți descurca în orice situație, dar eu am o reținere… Am avut de mic o atracție față de artă, dar vin dintr-o familie simplă, ai mei erau mai preocupați să am o meserie. Am avut un profesor de muzi­că, extrem de talentat, care mi-a dat ca premiu o carte, o am și acum, de Introducere în artele plastice. Am citit-o și fiecare imagine mi s-a întipărit în cap, eram fascinat. Profesoara de desen le-a spus părinților mei că ar trebui să mă dea la Liceul Tonitza, dar era departe, era în centru, așa că am mers la un liceu bun, de matematică-fizică, din cartier. Am ales pe urmă calea ușoară, am dat la ASE, am făcut Relații Internaționale, am terminat ușor, n-am înțeles nimic… Am găsit ușor și job, după aceea (prost plătit, cum era pe atunci, la mij­locul anilor ‘90). Mai tîrziu, prin tot felul de circumstanțe personale, am ajuns într-un context în care frecventam expoziții și artiști din București. Era prin 2000-2003. Atunci, oameni cu mai mult simț al afacerii au întrezărit o posibilitate născută din lipsa spațiilor – și așa au apărut Galeria de Interese, H’art… Am în­cercat și eu ceva, dar bineînțeles că nimic nu poate funcționa dacă nu te pricepi. După o vre­me, am găsit fostul atelier al lui Dan Mihăl­țianu, pe Maria Rosetti, un spațiu foarte mic unde am reluat activitatea, prin 2006-2007. Toată lumea spunea că nu se poate face nimic acolo, dar am reușit cîteva lucruri interesante. Realizam că asta îmi doresc să fac în viață. O perioadă, am făcut-o în paralel cu alt job, iar cînd am început s-o fac mai coe­rent și fără să am alt serviciu, am investit o sumă foarte mare de bani, fiindcă așa e la început, trebuie să circuli pe la tîrgurile internaționale, de exemplu.

N-am făcut neapărat o tipologie, dar din cîte mi-am dat seama, sînt galeriști pe piața internațională care provin din familii bine si­tuate material, din upper class, în general, sau chiar mai mult decît atît, cum era Ileana Sonnabend. În astfel de cazuri, ai un mare avantaj, poți face lucrurile mult mai relaxat, nu simți presiunea financiară. Așa a putut Leo Castelli să facă tot ce-a făcut – Ileana Sonnabend spunea că cel mai bine e să-ți permiți să cumperi tot ce-ți dorești, investind pe termen lung în artă. Sînt, însă, și galeriști care fac asta ca meserie și trăiesc din ea, contra­zicînd teoria că nu poți face bani din artă. Pă­rerea mea e că poți face bani chiar și în România, depinde de cît de mult muncești: să urmărești artiști, ce se întîmplă în viața artistică, să faci studio visits, să cercetezi, să te do­cumentezi, să fii la curent cu tot, să fii în contact cu critici, alți galeriști, public, să te întîlnești cu oameni, să organizezi expoziții. Să-ți creezi o identitate de galerie pe care s-o poți susține. E o meserie ca oricare alta, și me­canic dacă ești, trebuie să fii la curent cu tot ce apare. Dacă muncești 12-14 ore pe zi, atunci ne putem pune întrebarea dacă se fac sau nu bani din artă. În România, mi-e greu să cred că stă vreun galerist să muncească atît de mult.

Ține de ambiția fiecăruia – unul poate obține în două ore cît altul în 14, și depinde foarte mult de ce-ți stabilești drept obiectiv, unii nu vor neapărat să facă bani, vor o po­ziție din care să poată organiza expoziții, să creeze o direcție, să lase o amprentă asupra vieții culturale. E drept că, din punctul meu de vedere, nu poți face asta dacă nu funcțio­nezi, ca galerie, bine din punct de vedere financiar, iar asta se vede nu în ce tip de ma­șină conduce galeristul, ci în confortul psihic și material al artiștilor cu care lucrezi. Sub acest aspect trebuie gîndită galeria ca business, cît de mult poți face pentru artiștii pe care-i reprezinți.

Acum sînt mai puțin interesat să găsesc artiști cu care să lucrez pe termen lung, vreau mai mult să arăt lucruri, de pildă, să fac o expoziție cu un artist, dar nu neapărat să colaborăm pe perioade mari. Pentru mine și pentru el, să facem împreună o expoziție e un pas înainte, mai departe, mai vedem cum se așază relația. Mă interesează ca acea expoziție să însemne ceva pentru artist, nu s-o facem doar ca să umplem programul la galerie. Uneori, îmi iese, alteori, nu.

Nu am un grup consolidat de artiști, lucrez cu un număr de oameni, dar nu simt că am construit ceva puternic. Ceea ce-mi doresc foarte tare.

În munca de galerist, asta e partea cea mai grea, să-ți poți construi o identitate a ta, un program. Mie, de pildă, mi-e greu să construiesc un grup puternic atunci cînd o am în portofoliu pe Geta Brătescu. Sînt alte standarde. Deja am tendința să judec artiști de 26-27 de ani după nivelul unor lucrări pe care Geta Brătescu le-a făcut cînd avea 60-70 de ani, și uit asta, diferența de maturitate artistică. Trebuie să le dai șansa de a crește, nu trebuie abandonați pentru sincopele de pe traseu, trebuie mereu să te gîndești cu cine mergi mai departe, fiindcă în fiecare caz lucrurile evoluează. Oricum, relația cu artiștii eu o văd ca pe un fel de mariaj. Poți să ai o mie de contracte, dacă nu te mai înțelegi, asta e.

Știam de mic o parte din ilustrațiile ei de carte pentru copii (Punguța cu doi bani, Păcală…), gravuri în lemn și litografii. În 2007, am fost la UNAgaleria, galeria școlii de artă din București, unde doamna Brătescu avea o expoziție numită Crochiu în cinci minute, cu desene de cînd era studenta lui Camil Ressu (care-i punea să facă aceste crochiuri în fix cinci minute) pînă în anii 2000. Îl cunoșteam pe Ion Grigorescu și el m-a întrebat dacă vreau să mă prezinte Getei Brătescu, moment cînd mie mi s-a părut că-l ating pe Dumnezeu. Ea și-a rugat soțul să-mi dea o carte de vizită, iar după o vreme am și sunat-o și i-am zis: „Bună ziua, mă numesc așa, ne-am cunoscut la expoziție, nu știu dacă vă mai aduceți minte, și v-am spus că am un mic spațiu în centru unde aș vrea să facem ceva“. După o tăcere lungă, mi-a zis: „Domnule Ivan, am 81 de ani, dar să știi că țin minte perfect“. A venit la galerie, i-a plăcut foarte mult și așa am început să lucrăm împreună. M-a ajutat enorm de mult în evoluția mea, în munca mea de galerist, în disciplina zilnică, în felul în care privesc artiștii, ca să înțeleg importanța atenției pentru detalii. Geta Brătescu mi-a dat o anumită conștiință a muncii, a ceea ce faci, fără să fii interesat de un rezultat material imediat. E o relație în care eu am cîștigat foarte mult, profesional și uman.

Nicicum, sînt prieten cu galeriști, artiști, cu foarte multă lume. De cele mai multe ori, prefer să rămîn într-o zonă de umbră, cred că e mai bine. Adeseori, ne lipsește o atitudine elegantă în ceea ce facem și avem o mare lipsă de respect pentru ceilalți, deși facem parte din aceeași breaslă.

Mă enervează – dar e un fapt de viață – găștile și clanurile. Probabil că e normal, după cum s-au împărțit apele după comunism, lăsînd nomenclaturiștii printre noi. Însă e loc să muncim și mai mult, ca să obținem rezultate și mai bune.

Da, Ștefan a avut o expoziție, acum un an, la Galeria Posibilă, cu lucrări despre pogromuri și Holocaust în România, iar mie mi-a plăcut foarte mult. Am început să urmăresc ce face. Expoziția de acum nu urmărește doar direcția rememorării Holocaustului, ci și tema deportărilor în Bărăgan, legată și de istoria personală a familiei lui Ștefan. Mi se pare că sînt lucruri despre care în artă se vorbește prea puțin la noi, din păcate. E și principalul motiv pentru care mi-ar plăcea ca această expoziție să fie văzută de cît mai multă lume.