OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„De ce Treceri ? Pentru ca totul in existenta naturii si a omului este o trecere, o pantha rei, o curgere intre un inceput catre un sfirsit, lasind ca si riul, trecerea sa in memoria malurilor.“ Astfel isi prefateaza sculptorul Gheorghe Coman ultima sa expozitie deschisa zilele acestea la Simeza. Cuvintele sale inseamna mult mai mult decit o livresca justificare contextuala; rotunjimea discursului expozitional impune citirea fiecarei piese in termenii unui exercitiu de meditatie. Trecerile sale, imagini ale unei deveniri perpetue, masoara asemenea unor borne rutiere propriul sau drum spiritual.
Tema mitului trecerii ocupa in ansambul operei sale un loc privilegiat, construind de-a lungul anilor o zona a perfectei coerente ideatice si stilistice. Prin actuala retrospectiva, spectatorului i se propune o dubla lectura: una generata de tema propriu-zisa activind memoria sa culturala, cealalta impusa de dialogul cu restul operei sale, evocata fotodocumentar in expozitie cu imagini ale taberei de la Magura. Si este stiut ca opera lui Gheorghe Coman inseamna pentru publicul romanesc in primul rind tabara de sculptura de la Magura Buzaului (Manastirea Ciolanu).

Amintirea Magurei este esentiala pentru ca, in ceea ce-l priveste pe Gheorghe Coman, locul are pentru acesta valoarea sentimentala a unei intilniri de durata unei vieti. Parcursul sau artistic poate fi urmarit cu claritate pornind de la lucrarile pe care artistul le-a realizat aici; oscilind constant intre figurativ si abstract, atacind toate genurile importante – de la tema istorica la simbol si portret – sculptura sa dovedeste ca artistul a ales: privind citeva dintre lucrarile sale de la Magura, precum Sipotul sau piesele din ciclul Semne si fiinte ale acestui pamint, avem sentimentul libertatii dat de jocul cu forma pura. Tema devine pretext plastic, pierzind orice atase figurative. Dimpotriva, intreaga iconografie tributara istoriei, tot ceea ce respira aerul comenzii oficiale, si poate acelasi lucru se poate spune despre figurativ in general, este incremenit intr-o severa monumentalitate. E ca si cum artistul ar cauta in figura umana principiile sale formale, geometria sa secreta. O reintoarcere la Cézanne pe caile volumetriei. De aceea nu putem vorbi de un traseu perfect circular: daca piatra Magurei se cere cioplita cu gesturi largi, in volume ample, bronzul ii permite un modelaj care aminteste de sculptura inceputului de secol: bustul lui Caragiale cistiga astfel o expresivitate proprie materiei.

O incercare de definire a traseului sau artistic pare asadar imposibila: un parcurs aparent contradictoriu, cu optiuni modelate de context, materie si, nu in ultimul rind, de gustul personal. Dar cind vorbeam de alegerea artistului aveam in vedere faptul ca ceea ce reprezenta in primul rind un exercitiu pe tema expresivitatii era in ansamblul operei sale putin semnificativ ca numar de piese. Si tocmai datorita acestor exceptii avem imaginea unei opere rotunde, pentru care viata unui om, sculptorul Gh. Coman, a gasit propriile cai de a ajunge de la idee la forma.