OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Joi, 30 octombrie, a avut loc la Muzeul Ţăranului Român, în Sala „Irina Nicolau“, vernisajul expoziţiei Gesturi potrivite, bazate pe lucrări cunoscute sau inedite din creaţia lui Horia Bernea, şi pornind de la o idee de prezentare care îl apropie pe spectator de obiectele vizuale expuse. Larga recunoaştere a activităţii artistice şi muzeale a marelui artist, ca şi expoziţiile organizate în actualul deceniu, au determinat faptul ca, pînă în prezent, să se gloseze destul de mult (în mod salutar) pe marginea subiectelor berniene. Cu ocazia evenimentului amintit, am preferat unor comentarii noi despre un subiect niciodată epuizabil, să oferim cititorilor noştri un interviu pe care ni l-a oferit dna Ioana Popescu, director de cercetare la Muzeul Ţăranului Român.

L-aţi cunoscut îndeaproape pe Horia Bernea cu care aţi avut ocazia de a lucra. Care au fost coordonatele pe care le-aţi avut în vedere cînd aţi organizat acest eveniment? Aşa cum, de altfel, ne şi aşteptam, MŢR propune un eveniment plasat în contemporaneitate, în dauna unei comemorări, să-i spunem, atemporale.

Apoi, expoziţia nu are caracter comemorativ, deoarece Bernea se află permanent în preajma noastră, ceea ce nu este întotdeauna plăcut. Ne simţim supravegheaţi şi cîntărim de fiecare dată dacă, de exemplu, este prea multă scenografie sau reconstituire în ceea ce facem. Nu de puţine ori revenim, încercînd să mergem mai clar pe sugestii. Asta pentru că, de fapt, continuăm să îl simţim în preajmă. De multe ori ne descoperim vorbind între noi prin cuvintele lui. Cînd facem un gest de expunere, ni-l argumentăm cu ideile sale. Este ceva ce am realizat acum, lucrînd la expoziţia Gesturi potrivite. Ne-am dat seama că, deşi o parte dintre notele, desenele şi schiţele pe care le-am expus erau inedite, ştiam totuşi perfect conţinutul lor. M-am întrebat dacă această comunicare fantastică între el şi noi s-a produs pe filieră orală, dacă, vorbindu-ne despre ceea ce gîndea, a reuşit să ne transmită atît de precis algoritmul său de gîndire. Cred că în relaţia cu Horia Bernea intervenea un soi de magie. Un singur cuvînt spus de el făcea ca ideea nerostită pînă la capăt să germineze în mintea noastră. Era o „percutanţă“ extraordinară în felul în care transmitea gîndurile şi în care aştepta reacţiile de la noi.

În 1990, Horia Bernea lucra cu o echipă abia ieşită din comunism, beată de libertate şi neştiind cum să o folosească. El descindea dintr-o istorie total în afara sistemului; nu lucrase niciodată ca salariat – fusese free lancer toată viaţa. Veneam din două lumi total diferite – el practica libertatea fără să se minuneze de ea; pe noi ne năuceau posibilităţile nou deschise şi nu ştiam cum să le gestionăm. Mărturisesc faptul că, iniţial, nu am înţeles ce vrea de la noi, ce încearcă să ne spună, dar, încet-încet, am învăţat. A lucrat cumva cu temperamentul, caracterul şi modul nostru de a fi. Toate acestea ar trebui să se simtă cumva în expoziţie. Uitîndu-mă acum, după ce s-a terminat lucrul, nu ştiu dacă Horia Bernea ar fi fost deplin mulţumit. Expoziţia vorbeşte despre ritm, vecinătate, spaţiu activ, articulare, toate lucrurile care ţin de acea muzeografie sau expografie Bernea, de stilul lui, dar nu ştiu dacă se simte magia pe care a generat-o şi care se simţea de fiecare dată în preajma sa. Muzeul funcţionează, în continuare, pe coordonatele menţionate.

Dincolo de faptul că MŢR-ul este viu, vizitatorul, trecîndu-i pragul, intră într-o relaţie cu numinosul, cu sacrul. Crucea şi troiţa ocupă un loc aparte în muzeu. În ce măsură se suprapune sacrul cu creştinismul în sistemul de gîndire (aplicat la muzeu) al lui Horia Bermea?

Aţi vorbit în debutul interviului despre darul pe care l-a oferit Bernea MŢR-ului şi în mod implicit, tuturor celor care îl vizitează ori intră (alt)cumva în contact cu el. În ce ar consta acest dar?

Dincolo de partea vizibilă, nu cred că există ceva la MŢR care să nu aibă atingere vizibilă cu Horia Bernea. Chiar şi programul actual de cercetare, care este foarte diferit astăzi, se leagă totuşi de el. Ne-am simţit cumva obligaţi să facem altceva decît în perioada la care ne referim şi care a rămas un veritabil punct de referinţă. Din dorinţa perfect legitimă de a nu pastişa, din admiraţia pentru ceea ce am făcut împreună, programul actual se axează mai mult pe ţăranul recent, pe patrimoniul actual, stîlcit, ameninţat de kitsch, dar învăluit în aură de mister (pentru că nu ştim către ce se va dezvolta), decît pe ţăranul tradiţional, pe care îl „urmăream“ în anii ’90. Structura pe baza căreia derulăm programul de cercetare este însă cea instituită de Bernea. Aceasta înseamnă lucrul în echipă, şi nu în colectiv, ceea ce este extraordinar şi foarte rar în lumea românească, şi nu numai. Mai este şi un anume fel de a simţi lucrurile şi de a problematiza, care vine din aceeaşi sursă, şi aş spune că aceasta ar fi o parte din răspunsul la întrebarea pe care mi-aţi pus-o.