OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vineri, 28 noiembrie 2008, la Galeria Posibilă a avut loc vernisajul expoziţiei Chestii tipărite – retrospectivă Dan Perjovschi, construită de către artist în jurul a 15 cărţi, dintre care ultima, Bucureşti-Brussel-Chişinău, apărută chiar cu această ocazie. Tipărită de Galeria Posibilă cu sprijinul AFCN, este o carte-obiect care pune în paralel trei proiecte din 2008 (cel de la Centrul Naţional al Dansului din Bucureşti, de la Wiels Center for Contemporary Art din Bruxelles şi din cadrul proiectului Intervenţii 3 din Chişinău).

Expoziţia, deschisă pînă pe 8 februarie, adună, pe lîngă cărţile amintite, şi o serie de invitaţii, cataloage, ziare, precum şi colecţia completă a revistei 22. Toate acestea sînt expuse în ideea de a fi răsfoite.

Amintim că participarea la tîrgurile de artă de la Bologna, Viena şi Veneţia a însemnat pentru Galeria Posibilă deschiderea către scena internaţională atît în ceea ce priveşte vînzările (lucrări foto şi video fiind achiziţionate de importanţi colecţionari), cît şi ca punct de plecare pentru noi colaborări, cum ar fi cea cu Galeria Canem din Spania, unde a avut loc, anul acesta, o expoziţie de grup cu patru artişti reprezentaţi de Galerie.

Cu ocazia vernisajului din data de 28 noiembrie, Dan Perjovschi a avut amabilitatea de a ne oferi un interviu în exclusivitate, pe care îl prezentăm cititorilor noştri în rîndurile de mai jos.

Sînteţi unul dintre puţinii artişti plastici români (din toate timpurile) a cărui activitate este vizibilă şi în afara ţării. Cum au putut nişte desene mici ca dimensiuni şi minimale ca execuţie, să creeze o (aşa de) mare vizibilitate?

În dimensiuni (desenele mele) sînt reduse, dar în concept ele sînt mari (rîde). Nevoia şi practica m-au învăţat că ceva simplu şi imediat cum este desenul, care seamănă a caricatură sau a graffiti, dar nu este, poate fi executat la diverse scări. Precum un scamator, printr-un hocus-pocus, scot dintr-un carneţel sau caiet de notiţe zeci de metri pătraţi de desene în muzee sau în instituţii mari din lumea asta. Desenul meu, chiar dacă încape în notebook-ul ăsta mic de 10/10 cm, poate fi făcut şi de 4/4 m la MoMa.

Prima expoziţie din Statele Unite o avusesem în 1995, cînd am desenat cu creionul timp de o lună nişte omuleţi, pe care ulterior i-am şters progresiv, astfel că, la sfîrşitul intervalului de timp, am lăsat pereţii cum îi găsisem. Atunci am lucrat mic, pentru că proiectul o cerea. La MoMa semnele mele grafice au fost făcute astfel încît să poată fi privite de la distanţă. Am lucrat (la 12 metri înălţime) cu macarale cu braţe, cu etaje…, lumea se aduna ca la show…, era o parte foarte performativă în ceea ce am făcut. Spaţiul dictează anumite proporţii, dar să nu uităm că americanii sînt receptivi la artă conceptuală, aşa că nu trebuie în mod obligatoriu să lucrezi „mare“.

America e foarte diversă, chiar dacă partea ei spectaculară domină. Acest fapt se întîmplă însă şi în Europa, la Berlin, la Frankfurt, şi nu numai. Mărimea, grandoarea, spectaculozitatea sînt ceva cu care poţi jongla. La Londra, Sala Turbinelor este gigantică, dar asta nu înseamnă nimic în sine, pentru că în joc sînt mult mai multe elemente.

Cum este perceput şi cum se autodefineşte artistul Dan Perjovschi? De ce este receptiv publicul la un asemenea tip de artă?

Munca mea este constant luată drept graffiti, caricatură ori (cine ştie ce?) altceva. Să o ia fiecare cum doreşte, dar să nu uităm că frescele de la Voroneţ pot fi interpretate (şi) ca un cartoon. Lumea să-l ia cum vrea pe Daumier, pe Tristan Tzara sau pe Saul Steinberg!

Ce părere aveţi despre arta contemporană? Trăim o perioadă de decadenţă artistică?

Definiţia artei se schimbă de la perioadă la perioadă. Din punctul de vedere al lui Danto, poate că arta a murit. Poate e un zombi şi nu realizăm (rîde). Eu observ înainte de orice altceva diversitatea artei contemporane, în care se petrec lucruri extraordinare. Anii ’50, ’60, ’80 oferă repere de bază în această direcţie. În momentul cînd nu mai faci nimic nou, ai murit ca artist, tot repetînd ce s-a făcut înainte. Unii creează limbaje cu pretenţia de a fi radicale şi originale, dar de fapt e vorba de o falsă percepţie a acestora. Formula „copy-paste“ nu funcţionează decît în măsura în care aduni ceea ce doreşti din cărţi şi din experienţa altora în propria ta carte. Cînd ceea ce faci e asumat, atunci devine valabil.

Postmodernist, postcomunist? Ce este universal în munca (opera) lui Dan Perjovschi? De ce plac lucrările pe care le vedem acum în Chestii(le) tipărite de la Galeria Posibilă?

Folosesc ironic despre mine termenii ex-comunist şi postmodernist. Cu accentul pe ex şi pe post. Nici eu nu mai ştiu, acum, la cinci ani distanţă, la ce se refereau exact o serie de lucrări foarte contextualizate, pentru că a dispărut contextul politico-social. Ele devin, în mod interesant, mai misterioase. Sînt însă şi desene referitoare la chestii general umane: dragoste, relaţii, rasă, care vor rămîne.

Am un cod de semne pe care îl repet, ca şlagărele (rîde), pentru că au primit aprobarea unui public mai larg şi ştiu că ele vor prinde. Prin ideile noi experimentez, fiind conştient că pot rata cu ele. Cred că ceea ce fac are, din plecare, un grad universal. Desenul este instinctiv. Copilul, cînd vine la grădiniţă, ştie deja să deseneze. Am încercat să reţin în modul meu de expresie ceva din acest instinct. E un fel de a privi lucrurile cu umor, dar şi cu detaşare. Nu e un umor care să te lovească şi să te facă să te prăpădeşti de rîs. Te atrage într-un teritoriu şi apoi îţi dă de gîndit.

Ce pondere are contextul cultural al spaţiului în care expune Dan Perjovschi?

Proiectele mele sînt temporare pentru a putea fi repetate. Îmi iau toată libertatea să repet ce am făcut la un moment dat. E ca o piesă de teatru sau ca un dans. Uzez de propriul meu repertoriu de desene în proporţie de cam 30%, restul sînt lucruri noi. Cîteodată am perioade faste şi inventez lucruri bune, cîteodată nu.

Refuzaţi sistematic instituţionalizarea artei dumneavoastră, prin includerea în colecţii sau prin tranzacţionarea sub formă de artefact. Care este modul preferat de a intra în contact cu oamenii?

După cum am spus mai devreme, am un cod pe care îl transfer din carnet pe perete şi de pe perete în carte, dar acesta nu este tot timpul acelaşi. Mă joc cumva combinînd şi recombinînd propriile creaţii, la care adaug sînge proaspăt, să spunem. Curatorii care lucrează cu mine îşi asumă un mare risc. Nu am un plan şi nimeni nu ştie ce se va întîmpla pînă la capăt. Tensiunea aceasta este creativă. Nu am, de asemenea, nici o problemă în a-mi modifica desenele în timp. E un fel de jazz. Improvizaţie, dar foarte bine gîndită în prealabil. Fac 200 de desene pentru a alege în final 20. Munca din spatele proiectului meu e mare. În expoziţia aceasta sînt 15 cărţi, dar asta înseamnă 20 de ani. Mă simt foarte liber şi spontan pe perete, pentru că am bagajul ăsta în spate. Sînt fascinat de cărţi şi de materialul tipărit. Producînd cărţi, scap de sala de expoziţie şi intru în casă la om, pe raftul lui.