Autor: 
Categoria: 
Pentru a prefira seria evocărilor, regăsim
astăzi amintirile publicate la editura Victor Frunză, în fermecătoarea
autobiografie din 2004, alăturînd file de album, intitulate pitoresc
Autoportret cu pisică. Cartea îmbină umorul cu evocarea tristelor vremuri de
prigoană şi spolieri. Cu atît
mai remarcabil străbate vitalismul şi spontaneitatea povestitoarei. De la tată
preluase probabil deprinderi energice şi precizia la desen, iar de la mama
belgiană – Cristina Lion –, natura veselă, optimismul... Pe noi ne ia, deci, de
mînă şi, după ce însăilează data de naştere (13 ianuarie 1925), descrie casa cu
livadă şi stupi, vremelnic locuită în preajma Clujului, la ferma tatălui,
agronom cu studii la Grignon; strămutîndu-se apoi familia, ajungem la Craiova
strămoşilor, unde şi-a petrecut primul pătrar al existenţei, umbrite, după
1945, de primele strîmtorări, impuse de guvernul prosovietic, pînă la izgonirea
din castel, în 1948. Urmează perioada încercărilor dure, deceniul în care a
pribegit pentru agonisirea subzistenţei, alături de un soţ deosebit de curajos,
pe şantiere din Ardeal (Văliug, Ciucea, Vulcan...), muncind la cantine, ba
chiar la tăiat lemne, participînd la rasne improvizate cu vînătorii, prin codri
neumblaţi, nevoită să recurgă la diferite iscusinţe, puse în aplicare fie
pentru brodat sau împletit, fie pentru „meşteşugirea unor pălării pe un calapod
de ceramică modelat de un prieten“ ş.a.m.d. Apoi, prin 1958, după venirea la
Bucureşti, unde se stabilea cu o permisiune drămuită pe atunci de autorităţi,
traiul destul de precar i se ameliorează, dar îşi pierde mama, care – citez –
„ne-a părăsit fără să fi putut căpăta aprobarea de a pleca la Bruxelles să-şi
revadă familia şi oraşul natal... avizul favorabil sosind la trei luni după
deces“. Dinspre partea ei, Jana reiterează cererile de plecare, dar acest hatîr
va fi acordat inuman de autorităţile vremii, care nu eliberau îndeobşte
paşapoarte cuplurilor, mizînd pe şantajul familiilor destrămate.
Odată stabilită
singură în Occident, lucrează mai întîi la Paris, ca graficiană, pentru o firmă
de proiectare, un stagiu care-i va permite ulterior să geometrizeze inedit
conturul desenelor de factură originală. După nouă ani, la îndemnul mătuşii
belgiene, intervine mutarea la Bruxelles (din 1962, pe drum de toamnă), cu
posibilitatea frecventării Academiei de pictură din Etterbeek, parcurs de
studii dus pînă la capăt. Astfel, i se deschide un orizont nou, aproape imprevizibil...
Factura pictoriţei – cuminte în principiu – va fi dominată paşnic de
ingenuitatea privirii. O călăuzeşte un alter ego, emancipat de unele
constrîngeri academice, chemat să interiorizeze imagini ale naturii, prezentînd
afinităţi cu arta naivă, fără s-o mimetizeze. De fapt, pictura de şevalet,
tehnica portretului, peisagistica vor fi acum decantate, pentru a da la iveală
un alt produs. O succesiune de vederi complexe ne înfăţişează scenarii
povestite cu penelul. Perspectiva nu dispare, ci se restrînge bizantin, pentru
a face loc unei ficţiuni centrale, cu planuri laterale în caturi, ca în icoane:
adesea pomul dintr-o glastră de lumini, supradimensionat, coboară el însuşi
dintr-un basm, cu flori exotice şi domniţe-păsări printre ramurile sidefii. Undeva,
ţărani sau meşteşugari cu port modernizat, aproape nemţesc, participă la ospeţe
tihnite, iar primprejur stau case cu faţada crenelată (maisons à pignon), de
tip medieval, flamand sau picard. În alt cadru, o mare cu valuri şerpuind ca un
ştergar oltenesc vrîstat duce la plimbare yole, cu cîte o pînză triunghiulară –
fluturi pe horbota de ape –, iar în prim-plan se plimbă musafiri de la Nisa, cu
veşminte de vacanţă stilizate. Unele ceruri se armonizează lin – albastru pal,
de peruzea – sau descind în fantasme, cu multiple scenarii, centrate pe
arborele patriarh. În tabloul intitulat Visul, un cer negru-tuci delimitează
coroana pomului boltită prelung, iar printre ramuri de fildeş se iscă olteni cu
robe aurii: ei zic din surle şi flaute, în vreme ce deasupra fete gingaşe –
codănele – se iau de mînă, hieratice. Realizînd o sinteză din crîmpeie de lumi,
ademenind, aşadar, imaginarul, Maria Ioana Cernătescu devenise ea însăşi,
descoperind eternităţi de o clipă (telle qu’en elle-même/ ...un vent de
l’éphémère l’avait changée), cum se desluşeşte în subtext din autobiografia
menţionată: „Pe lîngă pomii mei speciali, aproape nelipsiţi, în tablouri tot
mai des apar flori şi fructe, mai mult imaginare, se plimbă sau cască gura
cîini, pisici, raţe, gîşte, cocoşi, cai şi tot felul de alte vietăţi, din cîte
m-au interesat de-a lungul anilor...“.
Astfel, se perindă „scene româneşti şi
belgiene din viaţa de toate zilele“. Nu lipsesc nici carete olteneşti,
dichisite policrom, cu penel uşure, nici păstorul adolescent, aninat pe o
pajişte, iar prin alte ceruri, paseri, ce s-au năzărit cuprinse de somnia
zborului, plutesc acolo ireal, profiluri nemişcate... Nicăieri forfota
personajelor nu încarcă spaţiul, deoarece Jana reţinuse lecţia lui Breughel şi
uneori evoca fie un prototip de chermeză miniaturală din Ţările de Jos, fie
unii dintre uriaşii procesionali, cum se mai văd pînă azi, dar transfiguraţi
nostim: la o răscruce, de pildă, un Goliath încoifat trebuie să dea bineţe lui
David, care s-a prefăcut în mireasă... Se îmbină, aşadar, modalităţi felurite
de transpunere, dar stilul rămîne unitar.
După debutul din
1975-1976 la Nisa, unanim apreciat, reţinut pentru a fi retransmis de
televiziunea din Monte Carlo, s-au succedat la scurte intervaluri expoziţii
personale, participări la cele colective (Paris, Bruxelles, Morges, Salzgitter,
München, Lasne ş.a.), intrarea în Muzeele de Artă naivă de la Paris şi
Bruxelles, albume special consacrate artistei. După evenimentele din decembrie
1989, s-au creat treptat condiţiile pentru o recunoaştere în România, ţara de
baştină. Secondată de fraţii Covalescu, prieteni „desăvîrşiţi“ (cum se arată
chiar în autobiografie), de o rară fidelitate, intelectuali cu un discernămînt
artistic deosebit, adevărate rude spirituale, Jana a mai găsit energia să
lumineze cu prezenţa ei semnificativă interviuri filmate, precum şi prezentări
sintetice ale creaţiei din ultimele decenii, culminînd, la Bucureşti, cu
expoziţia omagială şi cu sărbătorirea la palatul Cantacuzino, prilejuită de
comemorarea unui 10 mai regesc în 2007, dedicat totodată exilului românesc. Se
cuvine aici menţionată contribuţia majoră dată de Marilena Rotaru, cea care
ştie să descifreze amprentele de suferinţă pe care le-a înscris în cartea
istoriei contemporane exilul românilor. Şi cu destinul Janei Cernăteştilor s-a
scris o asemenea pagină, brăzdată de pătimiri. Lăsîndu-ne, însă, documentul
unei opere picturale de o factură pe alocuri primăvăratecă, laolaltă cu „diata“
participării ei la reînvierea meleagurilor natale, chipul dînsei va dăinui
deopotrivă, precum o adevărată interfaţă, atît printre noi, semenii exilului,
cît şi printre compatrioţii noştri meniţi să vieze statornic pe pămîntul
României eterne.
Sit ei terra
levis!/ Fie-i ţărîna uşoară... şi sufletul izbăvit...
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters