ARTE VIZUALE. În spatele fastului aulic, suveranii sînt şi ei oameni

GALERIE FOTO – Viaţa cotidiană la Curtea Regală a României (1914-1947)

Autor: Adrian-Silvan IONESCU | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

ARTE VIZUALE. În spatele fastului aulic, suveranii sînt şi ei oameni

Ştefania Ciubotaru se ocupă de familia regală a României de multă vreme, iar activitatea dusă sub arcadele Muzeului Cotroceni a apropiat-o, în mod firesc, de foştii locatari. Prezentă la majoritatea congreselor şi sesiunilor de comunicări ce aveau drept temă Casa Regală sau pe unul dintre membrii acesteia, domnia sa a avut întotdeauna intervenţii interesante care prefigurau încununarea preocupărilor sale cu această monumentală lucrare de 554 pagini – iniţial o strălucită teză de doctorat – Viaţa cotidiană la Curtea Regală a României (1914-1947), apărută la Editura Cartex (Bucureşti, 2011).

Încă din introducere, autoarea defineşte viaţa cotidiană şi o diferenţiază de viaţa privată. Se face precizarea că între existenţa publică şi aceea privată există o constantă interdependenţă. Tot acolo, autoarea enumeră sursele folosite pentru documentare, inedite şi edite, impresionant material de arhivă (Fondul Casa Regală, fondurile personale Brătianu, Argetoianu, Ştirbey, Stîrcea, precum şi Fondul „St. Georges“ de la Biblioteca Naţională), urmat de presă şi de memorialistică.

Introducerea este, de fapt, un amănunţit studiu istoriografic al subiectului, lucru pe care mulţi dintre autorii zilelor noastre nu-l mai întreprind, ca şi cînd ar fi primii desţelenitori ai acelui subiect.

În Capitolul I sînt făcute portretele membrilor celor trei familii regale din intervalul stabilit. Prezentarea acestor chipuri este palpitantă şi se citeşte cu mult interes, fiind judicios punctată de citate din memoriile protagoniştilor. Dat fiind că perioada tratată începe cu anul 1914, nu ar fi fost rău ca în lucrare să fie prezentată, fie şi tangenţial, viaţa la minuscula curte de la Argeş, unde se retrăsese Regina Elisabeta după moartea Regelui Carol I.

Sînt oferite amanunte interesante şi picante: Elena Lupescu era femeie de moravuri uşoare; principesa Elena lipseşte 9 luni de lîngă prinţul moştenitor în primii 2 ani de căsnicie, iar după revenirea de la Palermo, după moartea tatălui ei, Regele Constantin al Greciei, se închide în dormitor şi-şi refuză soţul; e explicată cauza confuziei creată în presa străină în privinţa numelui Duduiei, acela de Magda şi nu cel real, de Elena, din cauza slabei documentări a ziaristei care afirma că aceasta fusese călăreaţă de circ!; cînd se stabiliseră la Paris, în 1926, Carol Caraiman şi companioana sa duceau o viaţă simplă, făcîndu-şi singuri gospodăria, pînă să angajeze o cameristă şi o bucătăreasă; căsătoria celor doi, din 1947, pare a fi fost precipitată de şiretlicul Duduiei, care mima boala incurabilă spre a-l hotărî pe Carol să legalizeze relaţia; remarcabilă clarviziunea prinţului moştenitor – care ascundea, de fapt, şi o notă de egoism – cînd afirma că „în 20 de ani, România, ca toate celelalte ţări, va fi republică; de ce să fiu împiedicat atunci să trăiesc cum vreau“. Este amuzantă caracterizarea făcută de Regele Ferdinand fiului său „Carol este ca şvaiţerul: excelent dar cu prea multe găuri“. La fel de elocventă este caracterizată principesa Elisabeta de mama sa, Regina Maria, drept „un fel de statuie vie“.

Autoarea afirmă, cu justeţe, că afecţiunea arătată de cuplul regal Maria – Ferdinand progeniturilor nu a putut compensa educaţia acestora: părinţii „nu au fost mari educatori“, iar curtea a reprezentat „un mediu delăsător în care fiecare copil regal a crescut în voia lui“. De aici carenţele în educaţia lor. În fragmentul dedicat relaţiei dintre Carol al II-lea, Elena şi fiul lor, Regele Mihai, se vorbeşte foarte mult despre educaţia copilului: deşi a vorbit cu oarecare greutate dovedea precocitate în alte domenii (fotografia la 3 ani, călărea la 4 şi conducea o maşină la 6 ani).

Interesantă procedura prin care, pentru anularea căsătoriei de la Tohani a prinţului Nicolae cu Ioana Dolette, C. Argetoianu, în calitatea sa de ministru de Interne, a dispus confiscarea registrului stării civile din acea localitate, copierea sa integrală – mai puţin pagina care conţinea actul de căsătorie –, returnarea copiei la primărie, predarea originalului Regelui Carol al II-lea şi destituirea primarului.

Capitolul al II-lea, „Venituri şi cheltuieli la Curtea Regală“, abundă în detalii privind acest aspect prea puţin abordat de alţi cercetători, dar foarte important pentru viaţa zilnică de la reşedinţele suveranilor. Următorul, „Locuinţa Familiei Regale“, completează imaginea deja cunoscută a reşedinţelor şi explică interesul Reginei Maria pentru artele decorative şi pentru impunerea propriului stil în tot ceea ce făcea. Acest capitol este cel mai interesant pentru istoricul de artă şi relevă, în amănunt, planimetria, decorul exterior şi interior, mobilierul şi colecţiile de artă, grădinile şi împrejurimile pitoreşti ale amplasamentului castelelor de la Cotroceni, Peleş, Pelişor, Foişor, Copăceni, Scrovişte, Bran, Balcic şi Mamaia. Aprecierile sale şi unele informaţii inedite descoperite în arhive şi note memorialistice aduc importante completări unor lucrări, mai vechi şi mai noi, dedicate exclusiv acestui subiect, cum ar fi „Le Château de Peleş à Sinaia“ de Călin Demetrescu (înRevue des Monuments Historiques nr. 168, Paris, 1990), Castelul Peleş, expresie a fenomenului istorist de influenţă germană de Ruxanda Beldiman (Editura Simetria, Bucureşti, 2011), Castele, palate şi conace din România de Narcis Dorin Ioan (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2001), Castelul Bran. Reşedinţă a reginei Maria şi a prinţesei Ileana (Editura Tritonic, Bucureşti, 2003), Reşedinţe şi familii aristocrate din România, ambele de acelaşi autor anterior menţionat (Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2007), Palate şi colibe regale din România. Arhitectura şi decoraţia interioară în slujba monarhiei de Marian Constantin (Editura Compania, Bucureşti, 2007).

Autoarea se avîntă în analiza gustului şi a rafinamentului îmbrăcăminţii în Capitolul al IV-lea, „Vestimentaţia la Curtea Regală“. În preambul, este definită moda şi se identifică aportul îmbrăcăminţii la marcarea statutului corect. Dintre toţi membrii familiei, Regina Maria era cea mai interesată de veşminte, pe care le descria adesea în jurnal şi în mai toate scrierile sale. Şi nu numai pentru sine, cît şi pentru suită, căci, la încoronarea din 1922 de la Alba Iulia, suverana şi-a dorit ca toate doamnele să poarte anumite nuanţe, în special auriu/argintiu, albastru-regal şi mov pentru că, aşa cum spunea, „Nu doresc o încoronare modernă, cum ar putea avea şi altă regină. A mea să fie în întregime medievală“. Sînt enumerate toate casele de modă care furnizau toalete pentru regină, ca şi acelea pentru rege – care erau mai mult locale. Lipsesc însă referirile la uniformele militare pentru că amîndoi, atît Ferdinand, cît şi Maria, arborau un stil personal în acest sens: în timpul Războiului cel Mare, suveranul purta la cingătoare un cuţit de vînătoare cu mîner de corn în locul sabiei ori al baionetei reglementare, iar pe vreme rece punea un macferlan cu pelerină lungă, şi nu mantaua ofiţerească obişnuită; la căciula de cavalerie, pe care adesea o purta, avea o flamă de postav terminată în unghi şi nu rotundă, ca la ceilalţi cavalerişti; regina purta o ţinută semicazonă cînd a intrat în Bucureşti, în parada victoriei, pe 18 noiembrie 1918, cu o pelerină atipică şi o căciulă de formă mai mult rusească decît românească.

La etichetarea a două portrete ale Regelui Ferdinand (p. 323) se strecoară cîteva erori: în fotografia din stînga, uniforma purtată nu este aceea a Regimentului 4 Roşiori, ci a unui general de cavalerie, în mare ţinută, iar în cea din dreapta nu este vorba despre uniforma Batalionului 1 Vînători, ci tot despre aceea de cavalerie, dar de mică ţinută. În perioada cînd au fost luate aceste cadre, Ferdinand nu era încă rege, ci prinţ moştenitor şi deţinea funcţia de inspector general al Cavaleriei.

Preocupările pentru vestimentaţia capetelor încoronate nu s-au încheiat, pentru autoare, odată cu apariţia acestei cărţi. Ca dovadă a interesului pentru aceste aspecte – trecătoare, dar atît de recompensante pentru privire ca şi pentru hrănirea eului personal – stă recentul studiu „Modă, stil şi eleganţă la curtea Regelui Ferdinand I“, semnat de dr. Ciubotaru în revista Astra, serie nouă, nr. 3-4 (327-328)/2011, pp. 26-39.

Capitolul al V-lea, „Masa şi alimentaţia la Curtea Regală“, ar putea constitui, singur, un bestseller, la fel ca lucrarea lui Brillat-Savarin. Este consemnat orarul şi meniul în vremea fiecărui rege. De la sobrietatea proverbială de la curtea primului rege al României, în timpul domniei nepoţilor Ferdinand şi Maria se produce o schimbare radicală prin introducerea modei britanice de servire a mesei, mai lejeră şi mai suculentă, în locul celei prusace, frugale şi cazone. Astfel, în vremea lui Carol I, se lua micul dejun la 6 dimineaţa, un prînz uşor la 12 (sau la 13, cînd se aflau, vara, la Sinaia) şi cina la 18, pe cînd urmaşii săi luau micul dejun la 9 şi uneori chiar mai tîrziu, din cauza obişnuitei întîrzieri a regelui, prînzul – la 13.30, la 17 – five o’clock tea, şi cina – la ora 20. Pe mai multe pagini sînt prezentate meniurile mai multor dineuri oficiale, după cum, la fel, pe următoarele pagini sînt date in extenso meniurile din vremea Regelui Carol al II-lea.

Este furnizată o informaţie interesantă, dar şi amuzantă despre acesta din urmă, care, foarte exigent şi nu întotdeauna mulţumit de ceea ce mînca, făcea observaţii în condica de meniu „mai ales cînd era bucătarul Carol Hüttle de serviciu“. Meniul relativ sărac al suitei şi al personalului inferior din administraţia Curţii în vremea domniei Regelui Mihai I se explică prin starea de război, care impunea multe restricţii şi privaţiuni. Nici masa regală nu era mai bogată; dimpotrivă, faţă de cea de la curtea bunicilor şi a tatălui său, era chiar frugală, iar în unele cazuri, s-ar putea spune că masa regală era chiar mai săracă decît aceea a curtenilor (aşa cum s-a întîmplat pe 24 ianuarie 1942, cînd pentru suveran s-au servit şalău cu unt, legume de sezon, salată şi clătite cu dulceaţă, în vreme ce suita a avut mămăliguţă cu brînză, chiftele marinate cu tarhon, piure de cartofi, bavareză şi cafea). De precizat că unele dintre meniurile păstrate datau din perioada Postului Mare sau a Postului Crăciunului, şi atunci era firesc să fie servite mîncăruri în concordanţă.

Acest capitol este abundent ilustrat cu meniurile, tipărite cu artă şi purtînd cîte o imagine reprezentativă pentru prilejul cu care au fost oferite respectivele dineuri. Unele sînt foarte simple, doar dactilografiate pe un cartonaş ce are în partea de sus stema regală în timbru sec. Dar, în alte cazuri, lista de bucate este doar un element marginal în cadrul unei compoziţii ample, aşa cum sînt meniurile pentru încoronarea de la Alba Iulia din 15 octombrie 1922 – cu Regele Ferdinand trecînd, călare, pe sub un arc de triumf, în fruntea cortegiului – sau cele pentru ziua de naştere a Regelui Carol al II-lea din 1938 – cu un peisaj montan pe care se profilează, maiestuos, Castelul Peleş. Curioasă din fire şi gîndindu-se că şi cititorii cărţii sale ar fi curioşi să afle ce gust aveau şi cum se preparau anumite feluri de mîncare servite la Curte, autoarea consultă nişte cărţi de bucate din epocă – H. Pellapart, Emile Guichard şi C. Waygart – şi oferă cîteva reţete: caviar pe bilni şi sos muslin. Astfel, gurmanzii îşi pot satisface pofta suscitată de lectura savuroaselor pagini de gastronomie regală!

Din Capitolul al VI-lea, „Timpul liber la Curtea Regală“, se vede că, total diferit de rigidul Rege Carol I, pentru care nu erau de conceput recreaţia şi distracţia, ci doar muncă-muncă-muncă, noii suverani aveau cîte un hobby pe care şi-l cultivau ca orice om obişnuit: echitaţie, pictură, fotografie, filatelie, studii botanice, automobilism. Proiecţiile de filme erau, de asemenea, una dintre atracţiile mult gustate de familia regală. Regina Maria făcea adesea, înÎnsemnările zilnice (publicate, parţial, în ultimii ani), multe referiri la asemenea vizionări şi comenta diverse pelicule care o încîntaseră, precum acelea ale lui D.W. Griffith (Way Down East), Fritz Lang (Nibelungii, Dr. Mabuse), dar şi multe filme western pe care călătoria din 1926 în Statele Unite i le readuce în memorie cînd străbate preeriile şi Munţii Stîncoşi. Unul dintre actorii preferaţi ai suveranei era germanul Konrad Veidt, care interpreta personaje sadice, violente, periculoase în filmele de groază expresioniste. Regele Carol al II-lea era chiar şi mai pasioant de cea de-a şaptea artă, avînd proiecţii seară de seară, chiar cu mai multe filme deodată, aşa cum îşi nota în jurnal, comentînd cu multă competenţă jocul actoricesc şi subiectul ales pentru ecranizare. Autoarea face remarca: „Regele devenise dependent de cinematograf“. Aprecia filmele româneşti şi îşi propunea să-i încurajeze pe regizorii merituoşi, precum pe Ion Şahighian. De Tudor Posmantir – fost operator în Serviciul Foto-cinematografic al Armatei în timpul Războiului cel Mare şi companion de drumeţie în voiajul întreprins de principe în jurul lumii, în anul 1920 (în urma căruia produce filmul documentar Peste mări şi ţări), devenit apoi şeful Serviciului Cinematografic al Casei Regale – era legat şi din alte considerente: acesta i-o prezentase pe Elena Lupescu.

Tot aici sînt inserate nişte interesante subcapitole dedicate călătoriilor în ţară şi în străinătate ale membrilor familiei regale, între care voiajurile Reginei Maria la Paris, în 1919, şi în America, în 1926, ocupă pasaje însemnate, bine documentate şi excelent ilustrate. Felul în care erau serbate Crăciunul şi Paştele la Curte oferă subiectul unui alt subcapitol. Felicitările tipărite pentru acele ocazii şi-au găsit locul potrivit în iconografia cărţii.

Din Capitolul al VIII-lea, „Sănătate, boală şi moarte la Curtea Regală“, reiese că suveranii sufereau ca orice om; doar moartea avea o altă însemnătate şi alte urmări decît într-o familie obişnuită. Ceremoniile funerare pentru Regele Ferdinand, în 1927, apoi cele pentru Regina Maria, în 1938, sînt descrise în detaliu.

Lucrarea se încheie cu un capitol de concluzii şi cu o amplă bibliografie, foarte bine organizată.

Un cuvînt trebuie spus şi despre bogata ilustraţie ce valorifică la maximum Fototeca Muzeului Naţional Cotroceni, aproape necunoscută marelui public, precum şi imagini de la Arhivele Naţionale şi din colecţiile Muzeului Internaţional al Fotografiei de la Casa George Eastman din Rochester, statul New York. Selecţia este excelent făcută pentru a-i prezenta pe membrii familiei la diverse vîrste şi în diverse ipostaze, atît la ceremoniile curţii, cît şi în timpul liber, relaxîndu-se pe o terasă a castelului Peleş, pe o pajişte din pădure sau pe o plajă, la mare. Astfel, o vastă colecţie de imagini – unele inedite – este pusă în circulaţie spre beneficiul celor care sînt interesaţi de destinul familiei regale.

Autoarea nu se limitează doar la familia domnitoare, ci inserează şi portretele unora dintre rudele şi prietenii acesteia – regii George al V-lea al Angliei, Constantin al Greciei, Alexandru al Iugoslaviei, Ernest de Hessa, Maruca Cantacuzino, Martha Bibescu, Barbu Ştirbey, colonelul Joseph Boyle – sau ale celor aflaţi în slujba Coroanei, precum arhitectul Paul Gottereau sau creatorii de modă Jean Patou, Redfern, Paul Poiret şi Coco Chanel, completînd astfel panorama unei lumi. Din păcate, calitatea tiparului lasă mult de dorit. Acest fapt este compensat, totuşi, de rigoarea cu care autoarea a întocmit lista ilustraţiilor, fiind atentă la identificarea corectă a personajelor, la datare şi la specificarea provenienţei acestora (lucru pe care, din nefericire, mulţi autori îl ignoră). O regretabilă lipsă este aceea a indicelui de nume care, la o lucrare de asemenea anvergură se cerea cu necesitate, pentru a depista, cu uşurinţă, personaje şi locuri despre care e vorba în interior.

Ne bucură faptul că, deşi încă tînără, autoarea nu a căzut în păcatul abordărilor conceptuale de care suferă majoritatea colegilor săi de generaţie, care, din iconoclasm ori din dorinţa de a fi originali – sau mai degrabă dintr-o lipsă de entuziasm pentru studierea surselor –, evită prezentările detaliate ale faptelor şi descrierile savuroase, învestite cu valenţe literare, ce conferă agreabilitate lecturii şi o mai largă difuzare a informaţiei.

Lucrarea Viaţa cotidiană la Curtea Regală a României (1914-1947) de dr. Ştefania Ciubotaru este o lucrare valoroasă, menită a completa istoria evenimenţială – fie ea politică, diplomatică sau militară – cu imaginea firească, umană, a suveranilor, pigmentată cu bucurii şi tristeţi obişnuite, aidoma oricăruia dintre supuşii lor, dar şi cu fala, strălucirea şi sublimul specifice ambianţei aulice.