OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un mod de a se uita si de a se regasi pe sine, un mod de a cauta reconvertirea culturii in natura si nemijlocire, un mod de a fi asemeni fiului risipitor stiind ca fiecare gest e doar un fel de lunga iubire fara sorti stiuti, un mod de a trai gindind si pictind, in prezent, cit mai deplin, nelasindu-te coplesit de retorica timpului subiectiv, un mod de a nu fi dator si de a face ca fapta si pretuirea ei sa inceapa cu ea insasi ca un dar, un mod de a intelege ca prin prietenie, ceva din noi gasindu-si expresie privilegiata in durata culturii, devine mai mult decit cultura, dind sens superior vietii cu izbinzile si neizbinzile ei. Recompunerea cel putin a acestor feluri de a fi in lume si cu lumea a readus in aceste zile in actualitate, la Bistrita, un chip: chipul pictorului Ion Dumitriu.

Ion Dumitriu avea un munte de virtuti. Pictura lui Ion Dumitriu este cinstita, dreapta (N. Steinhardt), iar pictorul e onest si franc (Serban Foarta); animus si anima se confunda. In viziunea sa, lumea e cercetata cu gene curate, iubitoare de adevar. Pictorul se fereste de viclenie si desertaciuni. Intelege de la inceput ca morala lui e o cale. Stiu ca era rascolit de fiorul simplu si clar al clasicitatii si centralitatii naturii si a lucrurilor ca scoala si ca izvoritor de stil. Cel care a studiat natura si lucrurile in felul acesta, „Ion cel Bun“, adica, a ajuns la taina intelesului care i-a adunat laolalta, la Poiana Marului, pe citiva: pictura e sora mai mica a misticii.
Intr-o lume croita pe dos, Ion Dumitriu incearca sa dezvaluie ca fiinta e mai rationala decit neantul, ca lumea se infatiseaza nu numai ca miscare, ci si ca stare (stasis), ca timpul nu este doar cel al memoriei si al imaginatiei, ci si cel al prezentei, al consistentei prezentului caruia ii acorda durata, al duhului, in fapt. Pictorul a adus cumva in spatiul acesta, prin nota sa calma si solemna, asa cum crede Nicolae Steinhardt, pictura fenomenologica. Stia sa tina in armonie cit mai multe lucruri: singuratatea si grupul convivial, cumintenia si nebunia. Lasa iubirea celorlalti sa il patrunda masurat. Stia, de asemenea, ca cine integreaza mai mult, cine realizeaza un echilibru mai neasteptat – cistiga.

Ar fi implinit la 1 martie 2003 saizeci de ani. Se implineau zece ani de cind, tot aici, la Bistrita, ii organizam expozitia personala cea mai consistenta, o retrospectiva la cincizeci de ani, in sensul adevarat al faptei si cuvintului.
Acum, impreuna cu Radu Dumitriu, fiul pictorului, iata-ne incercind sa recompunem chipul si opera compunind o expozitie: Ion Dumitriu; pictura si acuarela – 2003. Expozitia contine lucrari care provin din douazeci si cinci de colectii private, doua colectii muzeale (Complexul Muzeal Bistrita-Nasaud si Muzeul de Arta Comparata Singeorz-Bai) si lucrari, pictura si acuarela, din colectia Fundatiei „Ion Dumitriu“. Intinse pe durata a treizeci si patru de ani de creatie (1964-1998), lucrarile lui Ion Dumitriu compun un chip si aduc in actualitate o poetica. In plus, faptul ca lucrarile care provin din colectii particulare deseneaza de fapt o harta simbolica cu centrul la Bistrita si Singeorz-Bai reda, scoate la iveala, pe linga fireasca unitate si coerenta a operei, si paideuma, strategia ascunsa pusa in emergenta timp de aproape un deceniu la Bistrita si la Singeorz-Bai.

Cind, la inceputul anilor ’80, Ion Dumitriu a ales sa fie oaspete al Saloanelor „Liviu Rebreanu“ si, apoi, impreuna cu noi, organizator si „autor“ (o lucrare semnata de Ion Dumitriu devenea premiu pentru debut in proza) al premiilor la aceasta sectiune pe care concursul si saloanele le ofereau (vezi Bedros Horasangian, Costache Olareanu, Mircea Horia Simionescu, Gheorghe Craciun, Mircea Nedelciu, Mihai Sin), el, practic, pregatea locul pentru ceea ce, nu peste mult timp, avea sa devina la Singeorz-Bai, in jurul lui, o prelungire inedita si fecunda a experientelor de la Poiana Marului. Alcatuind grupuri de pictori, dar si de sculptori si graficieni, impreuna cu Maxim Dumitras, Ion Dumitriu face posibil in acest spatiu etnologic un reflex autoreflexiv, incurajind efortul iesirii din minorat, instituind acea scoala in care, pentru a nu deveni o absurditate, cel dintii care invata este profesorul insusi.

Ion Dumitriu, Teodor Moraru, Theodor Rusu, Horea Pastina, Mihai Sarbulescu, Florin Mitroi – citiva artisti care, de-a lungul anilor, la Bistrita, la Singeorz-Bai ori la Braniste sau la Nicula –, in companii bine orchestrate, isi exercita puterea conviviala, isi marturisesc experientele si isi dezvrajesc autismele.
Incercind, insa, sa revenim asupra expozitiei de la Bistrita – Galeriile de Arta de la „Sugalete“ ale UAP –, nota dominanta este subtila incercare de aducere in actualitate a unei poetici.
Citeva notatii ale lui Ion Dumitriu din Jurnal intermitent imi apar acum in toata splendoarea lor expresiva, apodictica si asertorica. Cartea cu Ion Dumitriu. O viata de pictor, aparuta la Editura Paralela 45, devine, in cazul de acum, un instrument de lucru cum nici un pictor contemporan nu se bucura sa aiba.

Iata citeva notatii: „«A sti sa pui capat lucrului» – Horia. A uita tot si a o lua de la inceput in fiecare lucrare – Un «subiect» cunoscut, totusi cit de nou pare, de inedit, ca azi nu l-am «vazut» niciodata – Doresc sa mai fac citeva studii – A inceput ploaia“ (Simbata 30-VI-73). „Dorinta de a reda adevarul, nu «frumosul» subiectului – bine sustinut cromatic“ (Luni 2-VII-73) sau, la 3 aprilie 1986, urmatoarele observatii: „Manet – a exprima ceea ce se vede; – a nu dori sa spui nimic; – lumea e ceea ce apare“. „Lucrez la capete de grinda – Vintul prin iarba, unduirea ei. Ceasul s-a oprit din prima zi. Nu l-am mai intors. Timpul tot pentru pictura“ (7 august 1986).
Pentru cei care cunosc cimpul educational al „scolii“ si al grupului de la Poiana Marului este limpede ca „experientele“ de aici trebuie asociate numelui lui Ernest Bernea si al fiului acestuia, pictorul Horia Bernea. Va veni o zi in care dezbaterea in jurul acestui „subiect“ sa fie facuta. Actualitatea acestei dezbateri este, pentru orice spirit treaz, evidenta. Duhul acestui mod de a intelege ceea ce este si ceea ce vezi, al memoriei celor vazute, il aveau putini si la acea vreme.

Dintre mai virstnicii pictori – Coriolan Hora, un exceptional artist prea putin cunoscut si mai ales expus, iar intr-o ordine a inchipuirilor simbolice, a feluritelor epifanii si a revelarii maruntelor lumi ce pastreaza dogma trebuie amintiti: Paul Gherasim, Horea Pastina, Mihai Sarbulescu, Constantin Flondor si, de buna seama, Horia Bernea. Acesta din urma este cel care asigura legato-ul cu straniile reprezentari catafatice ale lui Ion Dumitriu si cu si mai „particularele“ lumi bizantine ale lui Florin Mitroi. Revenind insa la Ion Dumitriu, este binevenita observatia lui Nicolae Steinhardt, pe care am pomenit-o, conform careia pictorul intemeiaza in spatiul cultural romanesc pictura fenomenologica. Se vede acum, in expozitia de la Bistrita, mai bine ca altadata, ca Ion Dumitriu ajunsese sa stie ca exista o tehnica a instantaneitatii care e spatializarea timpului. Stia ca nici o opera mare de arta nu se poate concepe in afara efortului de spatializare a timpului. Nu lucrul pictat de el, de Ion Dumitriu, intereseaza (Grinda, Sura, Scaunul, Umbra, Fereastra… – Studiu Sura, u/p 85x85, 1979; Cap de grinda, u/p 130x90, 1987; Lan cu in – Sura u/p 81x100, 1998; Copac-Sura, u/p 81x100, 1998; Umbra si Scaun, u/p 1996; Natura statica, u/p 50x50, 1993), cit Realitatea, Prezenta, ca si Misterul care este facut sa se presimta in dosul lui prin miracolul Unicitatii. Aceasta observatie, teoretica in aparenta, pare a se sustine pe un mod de a compune imaginea fixindu-i limitatiunea, finitul, prin introducerea in „desenul“ tabloului a determinatiunii negative pe care o da negrul prezent in structura compozitionala a fiecarei pinze ca „grad zero al picturii (culorii)“ (nota din Jurnal intermitent – 3 aprilie 1986) si care permite indreptatita intelegere a picturii lui Ion Dumitriu ca act spiritual, fenomenologic si metafizic.

Arsenalul imaginal „inventariat“ de pictor recompune o lume a obiectelor din perspectiva unei subiectivitati fecunde si neanarhice. Vad parca lumea lui Ion Togoe si a familiei Clopotel ca o lume de subiectobiecte mute dar expresive, neginditoare dar suprem semnificative, pamintesti dar si celeste.
Adevarul acestei viziuni contine si frumusetea ei. Adevarul devine bun si frumos in poetica pictorului, care pare a fi o adaptare vizuala a Micului tratat de intelepciune si virtute, redactat de Ernest Bernea in aceeasi perioada. Imi vine sa cred ca aceasta e lumea pe care o mai putea vedea omul filocalic, omul care pune intre cer si pamint o ordine oblativa si nu una radical captativa.

Pictind „prezentul“ narativ si istoric al fiecarui obiect, realizind stasis-ul lumii aceleia, compunind in plan iconic un inventar al neoliticului tardiv al civilizatiei rurale, surprinzind arhaicitatea – numind-o prin gigantizare si contextualizind-o prin plasarea ei in raport cu sinele adinc al naturii –, Ion Dumitriu impune, in peste trei decenii de activitate in ordinul artelor vizuale, un stil, un fel de a fi, o paideuma. Felul in care Persoana si modul sau de a fi in lume au luat chip in ultimul deceniu al mileniului trecut – incearca sa demonstreze expozitia de acum de la Bistrita. Bistrita si Singeorz-Bai, locuri despre care Ion Dumitriu vorbea adesea ca despre un/o „acasa“ al/a lui. Discutia despre evocarea misterului care nu poate fi patruns al picturii autentice merita sa inceapa.

1 martie 2003