OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Albumul monografic Marin Gherasim, lansat la o zi de la aniversarea a 70 de ani a pictorului şi profesorului (februarie 2008), sub egida Institutului Cultural Român, este un dublu model de tipăritură. Excelentă, pînă la impecabil, este concepţia monografică a artistului însuşi, pusă apoi în compunere tipografică prin designul semnat de eminenta profesionistă Doina Dumitrescu. Imaginea aleasă pentru copertă este întocmai sobră, ca persoana şi marca picturală a artistului, dar totuşi „sonoră“ vizual, ca un dangăt de clopot slav. Reproducerea face parte din seria Reconstruirea absidei, cel mai recent ciclu al pictorului Marin Gherasim. Însăşi concepţia volumului devine o minuţioasă şi boltită rezidire în informaţii a unei cariere care se prefigurează din 1954. Coperţile doi şi trei (cartonate temeinic, ca o amintire de ceaslov, oricum, cu iubita legătură cusută) fac un cîmp de roşu athonit cu paginile lor consecutive. Hîrtia mată şi densă a volumului de 222 de pagini şi tiparul cu lustru de gresie veche al coperţii grele scot decis albumul lui Marin Gherasim din zona stridenţei comerciale. Coperta ultimă închide tomul cu reproducerea razantă a unui detaliu de pe diagrama absidei aflate pe frontonul albumului. Este o pastă de tencuială în cheie conceptualistă, dragă pictorului, a unei rezolvări de incizii ritmice. Simetrii de acest fel se mai pot identifica, cu eleganţă, în album. Astfel, de pe prima şi ultima pagină tipărită ne priveşte frontal autorul, cel de la urmă fiind portretul de tinereţe. Prima reproducere are acelaşi titlu ca ultimul text al cărţii, extras din jurnalul de atelier, Drumul. Aşadar, după portretul artistului matur (în plină pagină şi în gros-plan), alături cu pagina de titlu, plasată generos abia la a patra deschidere de file, se induce, noician, ideea Devenirii.

 

Chiar printr-un citat condensat şi o mică efigie fotografică a filozofului, alături de o pictură gherasimiană din 1974, după cum am spus, cu titlul Drumul. Este o reproducere din colecţia artistului, judicios surprinsă în materialitatea scrijelită de strat, probabil de către fotograful şi rafinatul colecţionar Marius Caraman. Mai apar astfel de reproduceri fără bordură, fie de detaliu, fie dintre lucrările cu simetrie acuzată. Pagina are o bună proporţie, ceva mai lată şi ceva mai scundă decît biroticul A4.

Notele biografice vin după patru consistente texte exegetice, semnate, în ordinea cronologică a marilor expoziţii ale artistului (cele din 1986, 1998, 2006), de către N. Steinhart, Dan Hăulică, Alexandra Titu şi Constantin Prut. Autobiografia scrisă la persoana a treia, discret însoţită de mărturii fotografice genealogice pînă la zi, este emoţionantă prin etapa rădăcinilor satului bucovinean (Marginea şi Straja). Transpare destinul unei vajnice familii din care au rodit preoţi-cărturari, profesori, jurişti, filozofi, poeţi, muzicieni. Începînd cu anul 1956, atenta punere în pagină a întîlnirilor formatoare pentru artistul şi omul de meditaţie umanistă, care este Marin Gherasim, asigură – aproape involuntar, dar foarte fluent – o reconstituire de epocă artistică, pînă în zilele noastre. Marin Gherasim a fost un adevărat şi discret cancelar chesaro-crăiesc al vieţii artistice care i-a fost hărăzită. Apar entuziasmele şi constrîngerile timpului istoric, profesorii şi colegii, apoi proprii elevi ai maestrului, personalităţile-far ale vieţii artistice – preponderent bucureştene –, prietenii, diagramele generaţiilor de creatori, temele expoziţiilor importante, criticii de artă, galeriile – azi dispărute –, personalităţile exilului românesc ş.a.m.d. După narativitatea antrenantă a notelor biografice urmează lista expoziţiilor de grup – listă după care se poate face, de asemenea, istoriografie –, seria expoziţiilor personale (17 la număr, cu cea de lansare a albumului, la ICR, din 2008), lista colecţiilor şi muzeelor care conţin lucrări de Marin Gherasim, apoi premiile şi scrierile despre artă ale artistului.

 

Albumul propriu-zis este construit pe zece capitole, primele cinci cronologice, apoi celelalte structurante ca teme, uneori cu motive recurente pe parcursul mai multor ani. Începuturile, avînd drept frontispiciu distihul Barbilian despre „vinovat e tot făcutul“ şi efigia poetului, pornesc din anul 1962. Urmează lucrările cu accente expresioniste sau cele cu tendinţe suprarealiste, pînă în 1969. Ciclul Proteic va fi urmat de cel Urban, pînă la expoziţiile-bornă ale sfîrşitului „dezgheţului“, de la Galeria Nouă, din 1974: Artă şi energie, Arta şi oraşul. Sub denominativul Drum, metaforă valabilă peste trei decenii, Marin Gherasim antologhează imagini deja recognoscibile pentru formula sa de abstracţie arhetipal-monumentală, precum Incinta, Cetatea, Agora, Treptele şi, mai ales, Synthrononul. Începînd cu anul 1984, Absida rămîne principala generatoare formală a operei lui Marin Gherasim. Se prepară apoi etapa de adîncire a serializării unui pattern cu Memoriei absidei, după anul 2000, şi a Reconstruirii absidei, începînd cu 2005. Sub arcul sacralităţii epurate maxim formal, dar fără osificare, ci euharistic carnal şi copt materic, pictorul conturează o varietate de motive picturale. Toate derivă, atît simbolic, cît şi formal, unele din altele, ajungînd să poată fi distribuite în dipticuri sau polipticuri. Amintim, în acest sens, Porţile, Tronurile, Cupolele, Martirioanele, Cămăşile-Arheikon, Armurile, Scuturile, Coifurile, Aripile, Mîna binecuvîntînd, Cartea, Fîntîna.

 

Albumul capătă spre sfîrşit o nouă calitate istoriografică, prin grupajele fotografice cu sălile de expoziţii, începînd din 1973, şi cu legenda figurilor prezente la vernisaje, apoi a colegilor, prietenilor şi autoportretele fotografice pe scala timpului. Albumul lui Marin Gherasim suplineşte mimim, în acest punct, dispariţia memoriei Uniunii Artiştilor Plastici, prin onorabila sa revistă tridecenară, Arta, defunctă din 1993. Toate textele şi legendele imaginilor sînt traduse în engleză, aşa că volumul poate circula cu brio, ca un consistent mesager cultural, în excelentul său corp grafic şi tipografic. Finalmente, antologia critică exhaustivă şi lista apariţiilor artistului în mass-media asigură o diagramă a stilurilor şi a numelor comentatorilor de artă pe patru decenii de cultură contemporană (cum ar fi, mai puţin pomeniţii acum, Anca Arghir, Titus Mocanu, Mihai Ispir, Mihai Drişcu).