În această toamnă, un eveniment
expoziţional aşteptat de multă vreme este găzduit de Muzeul
Naţional de Artă Contemporană: expoziţia cu lucrările lui Horia
Damian, artistul român mult mai cunoscut în lume decît
în propria ţară. Fără a fi o retrospectivă, pentru prima
dată lucrările lui Horia Damian sînt expuse la Bucureşti,
într-o selecţie începînd cu perioada anilor
şaizeci, pînă la lucrări realizate în ultimul an. O
expoziţie care are toate datele pentru a reprezenta un mare
eveniment artistic, dar căreia, din păcate, viziunea organizatorică
nu-i împlineşte valoarea spirituală a operei.
Horia Damian a plecat din ţară în
anul 1946, la doar douăzeci şi patru de ani, cu o bursă la Paris,
la recomandarea lui Jean Steriadi. Chiar dacă se afla la vîrsta
începutului de drum, în cazul lui putem vorbi deja despre
experienţă în domeniu. În 1940 expune la Salonul
Oficial şi obţine Premiul I pentru desen, în 1942 expune în
Pavilionul românesc din cadrul Bienalei de la Veneţia, iar în
anul cînd pleca spre Paris, obţinea Premiul „Anastase Simu“.
În sălile Palatului Brâncovenesc
de la Mogoşoaia este deschisă, tot în această perioadă, o
expoziţie cu lucrările lui Horia Damian, realizate pînă la
plecarea lui în Franţa. Chiar dacă cele două evenimente nu
au fost realizate pe baza unui plan coerent, într-o colaborare
ce ar fi trebuit să depăşească orgoliile, pentru amatorul de artă
este o şansă de a avea o perspectivă amplă asupra creaţiei lui
Horia Damian, atît de puţin cunoscută la noi. Este o lecţie
pe care cele două expoziţii o oferă şi din care putem trage
cîteva concluzii asupra şanselor şi neşanselor de a putea
atinge un statut major în cultura lumii, de a respira spiritual
aerul rarefiat al înălţimilor.
În aceste rînduri nu voi
analiza în mod direct opera lui Horia Damian. Voi porni de la
concluzia că el este unul dintre puţinii artişti români care
au reuşit să treacă bariera, să poarte un dialog, într-o
concordanţă de timp şi spaţiu, cu tot ceea ce s-a petrecut
important în lume în plan spiritual.
Surpriza pe care i-o oferă
vizitatorului ex-poziţia de la Palatul Mogoşoaia, în ciuda
unei prezentări mult prea analitice, este faptul că îl putem
înţelege şi regăsi pe Horia Damian cel de astăzi din
perspectiva înţelegerii plasticităţii în multe dintre
lucrările din prima ti-nereţe. Am avut surpriza să constat că, în
afara recunoaşterii timpurii a talentului său, încă de
atunci el avea datele, capacitatea de a pătrunde dincolo de primul
impact vizual, de a înţelege şi trata o realitate
convenţională, într-o sinteză inspirată din tradiţia unei
picturalităţi dominate de valorile spirituale, mai puţin de cele
ale impactului emoţional. Este surprinzătoare maturitatea
talentului său, siguranţa desenului, linia care, încă de
atunci, îi dă posibilitatea găsirii unor soluţii demne de
adevărate sinteze abstracte. Picturalitatea lui Horia Damian este
inconfundabilă, iar reperele se citesc destul de uşor. Cu
siguranţă, din pictura românească el a preferat sinteza lui
Andreescu, dar şi valoarea materialităţii pe care a cunoscut-o în
pictura lui Petraşcu.
Ceea ce trebuie spus este faptul că
acest bagaj profesional cu care el pleca spre Paris nu l-a abandonat.
Nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de faptul că tematica,
limbajul se modifică radical. Acestea sînt rezultatul
acumulărilor, al evoluţiei în plan spiritual, al contactului
cu marea cultură a lumii. Expoziţia de la Muzeul Naţional de Artă
Contemporană prezintă opera de maturitate a lui Horia Damian, iar
privitorul atent remarcă suflul spiritual, energia gestului,
misterul, gravitatea, capacitatea lui de a descifra esenţa, pe care
o citim deja în lucrările de început.
Într-un fel, drumul lui Horia
Damian este asemănător cu cel al lui Brâncuşi. Dar dacă
Brâncuşi este considerat un deschizător de drumuri, Horia
Damian se înscrie prin opera sa în categoria artiştilor
importanţi care au înţeles într-un mod profund lumea în
care trăiesc. Au înţeles că astăzi opera este, în
primul rînd, manifest şi atitudine, că sinteza contemporană,
din perspectiva vizualului, înseamnă impact profund şi
puternic, ea avînd capacitatea de a fi elementul declanşator
al „poveştii“ pe care fiecare o citeşte personal. Opera este,
în primul rînd, rezultatul propriei experienţe
spirituale, culturale, de viaţă trăită. Este tablou, este
obiect-sculptură, spectacol, scenografie. La toate acestea se adaugă
capacitatea de a putea spune, de a sintetiza prin intermediul unui
limbaj ce se manifestă tot mai lipsit de graniţe mesajul. Dar, în
final, nimic altceva nu contează decît rezultatul, puterea de
a fi convingător. Iar Horia Damian, în expoziţia deschisă la
Bucureşti, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, este
convingător, este impresionant. Lucrările lui vorbesc despre
istoria omenirii, despre angoasele contemporane, miracol şi
revelaţie, umanitate în general. Este concluzia către care ne
trimite opera unui mare artist care, sînt convinsă, nu a avut
niciodată complexul de a fi român. Se poate citi în
opera sa firescul acumulărilor sale, al felului în care s-a
integrat culturii universale, al capacităţii de a dialoga cu lumea
timpului său.
În final, trebuie să-mi
mărturisesc surprinderea de a nu fi descoperit în albumul
editat cu acest prilej nici un text semnat de domnul Dan Hăulică,
cel care a promovat, în paginile revistei Secolul XX, încă
din perioada comunistă, opera lui Horia Damian.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters