OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lil Picard a reprezentat un amestec neobişnuit între avangarda europeană şi americană, combinînd rafinamentul citadin al unei intelectuale berlineze a anilor ’20 şi ’30 cu boema americană a anilor ’50 şi arta feministă emergentă a anilor ’60. Scrierile sale critice au conturat o legătură culturală între artiştii americani şi cei germani şi au ajutat la educarea publicului acestora. Dar ea a fost şi o artistă care s-a afirmat prin propriile sale forţe, care apela la forţa happeningului şi a performance-ului, precum şi o poetă care a explorat subteranele artei experimentale – după cum arată şi însemnarea de pe una dintre sculpturile ei: „În Diviziune şi Contrast rezidă Armonia sub mantia colorată de lumină“.

Această expoziţie, de mult aşteptată, formată din 70 de lucrări, alcătuită de Kathleen A. Edwards, prim curator la University of Iowa Museum of Art, îmi aminteşte de Lil, cea pe care am cunoscut-o personal: ironică, sarcastică, creativă şi talentată, cum a fost întreaga ei viaţă, ce s-a întins aproape un secol întreg. Aici, la Grey Art Gallery NYU, accentul este pus pe picturile-colaj şi sculpurile-instalaţii într-o bine documentată şi binemeritată retrospectivă.

În tinereţe, Lil Picard a luat lecţii de balet şi de canto cu mama scriitorului dadaist Walter Mehring; mai tîrziu, la Berlin, unde a lucrat ca jurnalist, s-a împrietenit cu membri ai grupului dadaist, printre care se aflau şi Richard Huelsenbeck, George Grosz, Emmy Hennings şi Hugo Ball.

De-a lungul vieţii sale, Picard s-a referit metodic la propria carieră în arta sa vizuală şi în performance, care adesea încorporau experienţe şi observaţii autobiografice, înregistrate în jurnale, fotografii şi însemnări, proiecte şi articole publicate şi imagini ale operelor ei mai vechi. (În anii ’50 şi ’60 Lil Picard a avut o relaţie amoroasă de durată cu artistul american-guatemalez Alfred Jensen.) Dar mai presus de toate acestea, ea a fost un creator original; picturile-colaj realizate de ea demonstrează teoria potrivit căreia deconstrucţia creează un mediu propice pentru o nouă construcţie; ea a creat colaje sofisticate pe care le-a acoperit apoi cu smalţ, culori în ulei şi lapte de var, ştergînd imaginile originale. De asemenea, a scos sculpturi misterioase din obiecte găsite, care evocau haosul pe care îl găsea în jurul său.

În acel moment, Picard era deja membră a grupului artistic NO!, ai cărui cofondatori au fost Boris Lurie, Sam Goodman şi Stanley Fisher. Misiunea ei era de a se revolta împotriva expresionismului abstract şi a pop art-ului iniţial. În această expoziţie, o ramă încastrată, conţinînd cinci cravate arse, distruse de o maşină de călcat şi datate 1968, este expusă lîngă nişte cravate de plastic transparent, de asemenea arse.

Poate cele mai neliniştitoare lucrări ale lui Picard sînt seriile sale de totemuri/ temple, siluete mari şi mici plutind în spaţiu, confecţionate din carton ondulat, unele dintre acestea au un piedestal de plastic, iar altele sînt acoperite cu pînză şi pictate cu lapte de var. Suprafaţa ondulată este accentuată cu instalaţii ruj de buze (prezent în multe dintre lucrările sale), sticle mici de parfum, tampoane ondulatoare de păr, aţă, bijuterii, sîrmă ghimpată şi sticlă, între alte elemente.

Curatorul Edwards a recreat metodic mediul happeningurilor lui Picard prin postere franţuzeşti vechi şi imagini de la evenimentele sale importante derulîndu-se pe un monitor plat. În happeninguri precum Construcţie-Deconstrucţie-Construcţie (1967, ce a avut loc la Judson Memorial Church din Washington Square), Picard a protestat împotriva Războiului din Vietnam prin folosirea manechinelor mutilate şi a unui kilt din steagul american contorsionat.

Cîteva dintre relicvele acelui happening sînt expuse, de exemplu un manechin-copil spînzurat cu capul în jos, cu hainele împroşcate de vopsea verde şi roşie Day-Glo. O fotografie alb-negru a lui Picard, din performance-ul respectiv, o arată pe aceasta purtînd un şorţ şi stînd în faţa unei fotografii mărite a unui soldat rănit.

În ciuda staturii sale mici, ea se ridică la înălţimea unor figuri ca Sari Dienes, Carolee Schneemann şi Hannah Wilke, ca promotoare a avangardei feministe.

Notă: Arhivele „Lil Picard“, care ocupă 76 de metri de spaţiu de depozitare la University of Iowa Museum of Art, au fost salvate de Kathleen A. Edwards din calea unei inundaţii. Clădirea a fost distrusă; opera lui Lil Picard dăinuie în continuare.