OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Hala pietei de animale „La Mouche“ de la periferia Lyonului, construita de Tony Garnier la inceputul secolului, este gazda (27 iunie-24 septembrie 2000) a celei de a cincea Bienale de arta contemporana, altfel zis, a Bienalei franceze. O bienala „tinara“ – din generatia celor de la Istanbul, Kwan-Ju, Lubljana sau Johanesburg – dar care prin prestanta dovedita si prin importanta dobindita tinde sa egaleze bienala venetiana sau „Dokumenta“ kasseliana.
Cei doi directori artistici, Thierry Prat si Thierry Raspail, impreuna cu special „guest curator“ Jean-Hubert Martin – fost director al Muzeului de Arta Moderna din Paris si actual director la „Museum Kunst Palast“ din Düsseldorf – vor sa demonstreze ca este momentul de a parasi conceptia istorica a artelor plastice pentru a intra in era unei conceptii „spatialistice“ (ca sa nu spunem globale), in cadrul careia Occidentul nu detine exclusivitatea creatiei plastice si unde exista alte sisteme de referinta. Ceea ce privirea noastra cea occidentala – prin nastere sau educatie – obisnuita cu ambianta din tabara unor staruri europene si nord-americane ca Sol Lewit, Gilbert &George sau Bjare Melgaard considera ca straniu/exotic in pictura aborigena, in desenele talismanice sau scuturile pictate papuasiene, este un sentiment reciproc celor din taberele lumilor emergente. Arta nu este „exotica“. „Exotica“ este numai privirea. „Spalat“ de posibilele conotatii coloniale, „exotismul“ este locul unor fertile schimburi, incrucisari sau altoiuri.

Scenografia Bienalei (arh. Patrick Bouchain), neconventionala si aparent haotica, este alcatuita din „pereti“ si corturi de perdele albastre agatate de structura metalica a halei si din simeze din lemn brut, stabilizate cu saci de nisip. In labirintul astfel creat sint delimitate 22 de suprafete/categorii, gindite cu ajutorul unui grup de etnologi si antropologi in jurul unor functiuni umane cvasi-universale: „a clona“, „a se masca“, „a iubi“, „a idolatriza“, „a prezice“ s.a.m.d., lucrarile fiind dispuse fara respectarea clasicelor criterii de asociere – calitati vizuale sau plastice, tip de suport, perioade istorice, situare geografica. Fiecare suprafata/categorie este semnalata prin „obiecte-blazon“, simboluri sau „scurt-circuite“ semantice, obiecte familiare, dar al caror potential misterios/asociativ da curs liber imaginatiei: o pietà din secolul XIX – „a suferi“, o masca yaka – „a locui“, un costum yoruba – „a se imbraca“, un monociclu – „a transporta“...

Jean-Hubert Martin, consecvent ideii de a forta bariere intelectuale ce impiedica perceperea diversitatilor culturale in cimpul artelor vizuale (el este autorul expozitiei-manifest din 1989 – Magiciens de la terre/ „am vrut sa provoc un electrosoc in mediul artistic“ –, unde a prezentat 100 de artisti din cele patru colturi ale lumii, indiferent notorietatii sau apartenentei circuitelor comertului de arta), a invitat de asta data la Lyon 120 de artisti ce reprezinta 40 de nationalitati din cele 5 continente; oricit nu ne-ar placea jocul cifrelor statistice, este semnificativ a observa ca in pofida bunelor intentii declarate – „opere nasc peste tot, sub multiple influente culturale, istorice sau geografice“ –, vechi si bine fixate prejudecati obtureaza perceperea relativitatii si echivalentelor valorice ale diferitelor culturi. 70 din cei 120 de artisti sint „nordisti“ – europeni si americani –, iar dintre acestia, 47 au atelierele la New-York sau Paris. „Estul salbatic“, dintre Berlin si Urali, are numai 3 reprezentanti. Unul dintre ei este bulgarul Nedko Solakov, prezent cu o instalatie intitulata Colectionar de arta: el imagineaza un sef african colectionar de arta occidentala („cumparata pentru sapte oase de antilopa“) –, iar lucrarile, autentice, apartinindu-i lui Roy Lichtenstein, Dan Flavin, Bill Viola sau ale unui anonim din secolul XVI, sint „exotizate“.

Ele sint asezate pe sol pentru ca nu exista pereti sau nu functioneaza pentru ca nu exista electricitate. Alt „estic“, polonezul Pawel Althamer, „tulbura apele“ cu Studiu dupa natura (un corp uman impaiat, realizat din vezica de porc si rasini) prin referintele suscitate de fantasmele europene vis-à-vis de populatiile „primitive“ si fata de posibile ancestrale practici rituale ale „omului alb“. Grupul rus AES (Arzamasova, Evzovich, Svyatsky) incheie echipa celor 3, denuntind utilizarea corpului „exotic“ in scopuri comerciale printr-o compozitie fotografica construita pe o trama shakespeariana (Othelo) in context sado-masochist.
Acestea fiind zise, sa incercam o relativizare a propriilor afirmatii: poate ca dorinta artistului est-european (si in sens mai larg ne-occidental) de a se inscrie in sisteme de gindire de obedienta occidentala il plaseaza la limita unui epigonism sincronic nesemnificativ pentru locul nasterii operei si astfel neinteresant pentru ochiul ciclopului.

La capatul unei vizite maraton de zece ore, parasesti Bienala cu impresia ca artistii ce expun nu sint „domesticiti“ (inca) de piata de arta, ca eforturile lor nu sint paralizate de legea majoritatii; ei sint (inca) propriii lor stapini si vor sa smulga privitorul din comoditatea unor false echilibre si armonii. Ca si cei patru membrii ai grupului Kallatte Parameswara Kurup, care au realizat pe solul halei Bienalei o mare pictura, identica celor pe care le traseaza in sudul Indiei pentru ceremonii rituale. Conform traditiei, divinitatile figurate cu faina de orez colorata sint sterse printr-un dans la sfirsitul manifestarii. Sageti, inscriptii, pliante, cataloage si afise ne fac sa intelegem ca, de fapt, ne aflam in ograda sponsorilor-majori (orasul Lyon, Ministerul francez al culturii si comunicatiei, „Lufthansa“), mici si numerosi (muzee, galerii, ziare si reviste, antreprize si cetateni) mai bine de 80. Si ca dansul ritual de final le apartine.

La Lyon si in imprejurimi, mai multe expozitii „raspund“ temei Bienalei: astfel Muzeul de Arta contemporana propune Exotism neimpartasit, o ocheada catre „imperialismul“ american (cultural), cu o selectie de instalatii monumentale apartinindu-le lui Kosuth, LeWitt, Turrell, Ruscha, Kaprow. Institutul de Arta Contemporana din Villeurbanne arata cum artisti ca Beuys, Boeti sau Basquiat au explorat teritoriul „exotic“-ului. Iar la Saint Fons – Centrul de Arte plastice – Gloria Friedmann (prezenta si la Bienala) expune sub titlul generic Green Piece.