OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Serii de violentari calme, ca niste crize bio-psihice informate estetic… Praguri senzoriale in preajma acutului, pe care il ingradesc si-l strajuiesc pentru calitatea lui de spasm, de simili-orgasmie… Linisti ce urmeaza asezarilor firii dupa (intre)ruperi cultivate ale platului, ale orizontalului. Pictura Cristinei Nedelea este una a entuziasmului postdiluvian, a bucuriei rastignite, a impacarii inseninate. Exista in ea, desigur, mai toate rapelurile culturale pe care, in subiectivitatea lui poroasa, un plastician contemporan se cuvine sa le aiba: mimare ironica a colajului, contraste morfologice sau cromatice in dialog, fundamentalisme soft, fragmentari intentionate sau speculate, interogatii voit naive, fluiditati, problematizari.

Dar nu listarea acestor acreditative ni se pare personala, esentiala – in prezentul artistic si critic sufocat de neo- si post-…isme, a mai atirna o eticheta, chiar daca motivata si deplin argumentata, unui vietuitor-intru-ale-artei ar putea fi o proba de cinism, daca nu ar fi o depreciere radicala: statutul de x+1 ii repugna, firesc, oricarei persoane, necum unei (chiar daca in confirmare) personalitati.
Intr-o optica a artei disposable, expendable, in care obiectul-opera are valoarea unei volute ce capteaza trecerea (timpului, materiei, fundamentelor, teologiilor s.a.m.d.) incercind sa o protejeze de muzeificare, dar sa o prezentifice sensibil, coerenta discursului plastic tine preponderent de metafora. Este vorba despre un shortcut stilistic cu tente de anvelopanta, unde primordiala este atmosfera, mitologia lui genius loci, puterea absoluta a subiectivului. De aceea posibilele incadrari seriale nu pot adauga mai nimic imaginilor pe care Cristina Nedelea le in-fiinteaza: filiatiile si genealogiile pot exista, dar relevanta lor abia daca atinge accidentalul.

Important, pentru acum, caci expresiile artei realizate sint de valorizat in acelasi cadru de instantaneitate care le-a si provocat, este echilibrul dinamic ce integreaza frinturile unui dialog transcendent partilor (acestea devin fenomenalitati suficiente spre a marca atotputernicia relationarii – un soi de gestica a la Jarmusch, Ghost Dog, prin care sensurile nu se transmit, empatiile si simpatiile, insa, da). Este de crezut (=acceptat), intr-o astfel de cheie, ca forma (rupta) este un pandant al culorii (pete, continuumuri) cu care isi doreste sa instituie, pe termen foarte scurt, o amicitie-vizita pentru a-si verifica, reciproc, sansele de supravietuire, de reformulare. Ca euritmiile sugerate – vezi insiruirile de acc(id)ente-forme – isi cauta un balans in purismul culorilor (de o candoare extrema, pe care cutare englez ar numi-o, cu rezerva verbala tipica, freshness – Dans, Ploaie, cer si Pamant). Sau, in fine, ca geometriile fluide practicate pot fi contrapuse unui tip special de arta concreta pe care parte din pictura Cristinei Nedelea o vehiculeaza neindoielnic.
Interesant este ca aceste sugestii duale pot fi extinse, intr-un tipar literar bizantinizant, probabil nelimitat, ca exercitiu-dictionar; exista, insa, un prag de
suportabilitate al posibilei extensii dat chiar de nivelul pe care practica se poate aplica: cel in care supraincarcarea trece in sublimare (chimia contactului isi permite sa ignore compusii fizici necesari, iar imperiul clipei distruge, arde traditionalitatea devenirii). Simbolistica si metafora ruperilor pe care Cristina Nedelea ni le scrie, ni le insemneaza, are nevoie de dialectica principiilor vitaliste. De respiratia lor generoasa si de valoarea lor pregnanta pentru ca limitata, expusa, perisabila.