OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Ma intereseaza profunzimea, nu expansiunea“ – asa mi-a spus Marin Gherasim intr-un anumit moment al periplului nostru prin expozitia sa de pictura Reconstruirea absidei, de la Muzeul National Cotroceni (10 mai-10 iunie 2007). El nu se extinde tematic, ci cauta noi valente in structura de adincime a obsesiilor care i-au bintuit intreaga viata artistica. Marin Gherasim este unul dintre pictorii contemporani inconfundabili, e imposibil sa nu recunosti o lucrare semnata de el.

Pentru mine, inconfundabil este limbajul sau: un anume tip de textura, de materie care vorbeste, care depune marturie. Unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le-am primit de-a lungul timpului este o Cetate de Marin Gherasim (1995), care se vede de la intrarea in casa si domina un perete alb. La fel cum – am constatat cu o infinita placere – unul dintre Tronurile sale se impune de la distanta, rosu, imperial, vizibil de la intrarea in spatiul expozitional pe care il ia in stapinire. imi amintesc bucuria cu care mi-a spus Marin Gherasim la telefon, in ziua cind stabileam intilnirea de la Cotroceni, ca acest spatiu este cel mai potrivit pentru gazduirea vremelnica a lucrarilor sale. intr-adevar, zidurile de caramida ale muzeului, boltile nesfirsite, care par sa se multiplice pina spre cer, par sa devina ecouri ale Absidelor, Cetatilor, Tronurilor, Treptelor, Scuturilor si Pomelnicelor lui Marin Gherasim.

Rationalitatea si calmul edificarii, dar si entropia universala
Am (re)vazut o serie de lucrari ale unui artist care m-a fascinat de cind l-am cunoscut, pentru ca m-a facut sa ma intreb mereu cum poate o natura cerebrala, rationala, ordonata – cum mi se parea Marin Gherasim – sa imprime atita caldura si lumina geometriei, astfel incit sa o „deturneze“ de la „firescul“ ei. Multe dintre raspunsuri le-am aflat chiar de la artist, altele recitind, cu lucrarile sale in minte si in suflet, cartea lui A patra dimensiune (Paralela 45, 2006 – ed. a II-a, revizuita). Ma gindeam ca e absolut firesc demersul sau de a reconstrui Absida, dupa ce, cu putini ani in urma, in 2004, expunea la Bistrita ce-si „amintea“ dupa ce ea fusese distrusa. „in anii cind la noi se distrugeau biserici, pina in 1989, eu le construiam in chip simbolic in picturile mele. Tema constructiei si a deconstructiei, a reconstructiei, a devenit cu timpul tema centrala a picturii mele. in multe din imaginile mele recente coexista emblema, efigia, arheul constructiv al Absidei si agresiunea asupra ei. Geometria si energia gestului alert, legea si accidentul, aspiratia spre permanent, spre durabil si lucrarea timpului cu urmele ce le lasa in toate, rationalitatea si calmul edificarii (lumea bine zidita!), dar si entropia universala (ca si violentele istoriei) sint temele mele de meditatie de multa vreme.“ Este textul confesiv al lui Marin Gherasim, aparut in catalogul expozitiei sale Memoria absidei, editat de UAP Bistrita in conditii grafice excelente si ingrijit de neobositul Oliv Mircea. Ceva similar spunea si acum, aratindu-mi doua lucrari din anii ’80, care marturiseau despre distrugerea Manastirii Vacaresti, la care a fost martor neputincios, ca atitia altii. Numai ca pictorul si-a transfigurat si materializat neputinta.

„A crea un spatiu care sa nu aminteasca de perceptia imediata“
Avind in minte prima marturisire a lui Marin Gherasim, cea despre profunzime vs expansiune, i-am recitit „Jurnalul de atelier“ (din volumul citat), care reuneste insemnari din februarie 1967 pina in martie 2003. O viata. Artistica, spirituala si, mai presus de toate, morala. Potrivit lui Marin Gherasim, moralitatea artistului configureaza opera si ii asigura valoarea: „Semnificatia unei opere de arta sta intr-un complex de valori fizice si metafizice. Valorile ei materiale, palpabile sint un mijloc, nu un scop in sine. Scopul este elevarea noastra morala, declansarea unei stari de tensiune spirituala, altfel totul se transforma in pura manufactura! Arta cinetica, optica, palpabila; cred prea mult in valorile materiale fizice ale artei. E nevoie de deschideri spre alte orizonturi de ordin spiritual. Cind vorbesc de valorile metafizice ale operei ma gindesc la ceea ce transcende pura valoare de alcatuire a operei“ (7 mai 1972). Sau: „Omul trebuie sa opteze, nu numai sa acumuleze. Faptuind, te legitimezi. Arati cine esti, catre ce tinzi. Fiecare gest al nostru capata semnificatie morala. Arta nu mai poate fi un scop, ci o consecinta. O consecinta a modului de a exista. O consecinta a credintelor noastre profunde. intii un om adevarat si apoi un artist adevarat; inegalabila noastra opera. Sa-ti desavirsesti viata ca pe o opera... Sa ti-o desavirsesti nu speculind savant pe marginea ei, ci traind intru adevar. Pun viata mai presus decit opera de arta. [...] Prin artist, prin poet vorbeste mereu adevarul istoriei. Vocatia lui este sa reaminteasca intelesurile ei, sa desluseasca noi intelesuri exemplare“ (25 noiembrie 1978).

Sau: „Lipsa de caracter viciaza insusi talentul. Nici nu stiu de fapt ce inseamna talentul la un om de nimic. Nu-mi pot imagina un Van Gogh lipsit de caracter, un Rembrand poltron, un Ion Andreescu perfid...“ (octombrie 1989). Am ales aceste insemnari tocmai pentru ca ele au fost scrise in momente atit de diferite si pentru ca reveleaza o preocupare constanta a lui Marin Gherasim fata de trairea si crearea in adevar, in credinta. in aceste conditii, ce alta tematica ar fi putut aborda decit una profund spirituala, si ce alt obiectiv primordial ar fi putut avea decit acela de a cauta limbajul care sa-l apropie de expresia gestului primordial, creator. Sa caute acele „variante pina cind «motivul» se epureaza total. Ajunge esenta“ (martie 1975). Sau: „Sa confer geometricului inflexiuni vitale...“ (septembrie 1976). Sau: „A crea un spatiu care sa nu aminteasca de perceptia imediata“ (mai 1979). Sau: „Pictura care sa se apropie de taina icoanei... Sa degajez energiile latente ale culorii“ (27 martie 1987). Sau: „Sa-ti pui limite pentru a fora in adincime. Nu extensie, ci profunzime. Paradoxal, adincirea inseamna inaltare. inaintare prin retragere (in sine); inaltare prin chenoza...“ (19 februarie 1995). Sau: „Culoarea sa aiba lumina interioara ca in icoane! Fara aceasta lumina culoarea este doar vopsea, materie chimica“ (octombrie 2002).

„Mina mea este creierul meu care scrie si mai mult decit atit.“ Recent, m-am trezit cu aceasta propozitie in minte, iar intilnirea cu lucrarile lui Marin Gherasim adunate in spatiul de la Cotroceni si lectura textelor lui confesive m-au facut sa ma gindesc tot mai intens la importanta covirsitoare a cautarii.