OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am salutat, in urma cu citiva ani, cu mult entuziasm proiectul Muzeului National de Arta Contemporana. Era unul dintre cele mai asteptate proiecte romanesti, capabil sa discearna si sa promoveze creatia unor decenii problematice, bogate in productii concrete si mai bogate inca in orientari contradictorii, strategii subversive, solutii de compromis si adecvari ingenioase la provocarile situatiei provinciale.
O creatie cvasinecunoscuta in plan mondial, datorita unor strategii interne rauvoitoare sau incompetente, incoerente sau doar foarte restrictiv monoorientative. Cu citeva exceptii, mai ales in prima parte a anilor ’70 si in anii ’90, cind s-au schitat gesturi de prezentare a formelor celor mai inovatoare (neglijindu-se, evident, celelalte forme, neotraditionaliste, la fel de importante pentru spatiul cultural al zonei), prezenta artei romanesti in lume a fost sporadica, nesustinuta teoretic, cu atit mai nesustinuta financiar, pe criterii straine de sistemul de valorizare estetic si de angajamentul de atitudine conceptual.

Absenta unor reviste de specialitate, cu aparitie regulata si cu difuzare larga, ca si totalul dezinteres al televiziunii – mediu vizual prin excelenta – pentru artele vizuale accentueaza starea provinciala a acestui segment al culturii. Provincialismul nu se reflecta atit in creatie (nu mai mult decit in alte spatii geografice marginale), cit in manageriat, promovare, receptare, impact social si integrare universala.
In aceste conditii, sarcina unui muzeu national (deci cu obligatia perspectivei de sinteza si a relationarii, in dublu sens, a spatiului romanesc cu spatiul mondial) este, din start, foarte dificila. Cu atit mai mult cu cit el nu se poate angaja in dialog cu o retea deja operanta de galerii (private sau subventionate) al caror rol in formarea publicului si in sustinerea unor directii clare ale creatiei este atit de important.

De la anuntarea proiectului MNAC a trecut destul timp, in care au inaintat, pina la un punct, lucrarile de amenajare a spatiului real destinat muzeului (despre a carui adecvare sau inadecvare s-a discutat deja suficient si deseori cu destula rea-credinta).
Intr-adevar, putine proiecte au intimpinat atita ostilitate, atitea atacuri din partea unor detractori profesionisti ai demersurilor culturale de anvergura ca acest muzeu. Cu cit o forma de arta beneficiaza de o cunoastere mai restrinsa – si se consuma, in consecinta (nu din dorinta dezimplicarii!) in contexte elitiste –, cu atit mai multa lume ignoranta isi aroga dreptul comentariului de specialitate, cel mai adesea denigrator. Se vehiculeaza – in fata unui public cititor prins in problemele sociale grave ale unei tranzitii mereu prelungite –, in haina unei terminologii bombastice si mistificatoare, acuzatia cheltuirii unor sume fabuloase pentru amenajarea unui „moft cultural“. Totusi, nevoia de cultura, nevoia de arta persista, si muzeul continua sa prinda contur – ca spatiu adecvat de expunere si depozitare si ca nucleu patrimonial, cu toate rezervele critice asumate si clamate de board si de lumea artistica.

In urma cu un an s-a desavirsit amenajarea laboratorului media, Media Lab Kalinderu, care a devenit sectia cea mai reprezentativa, functionala, a muzeului.
Pentru cealalta parte, cea a genurilor traditionale, salile, totdeauna inadecvate unei expuneri relevante, de la etajele 3-4 ale Teatrului National, asigura prezentarea artei contemporane mai mult in maniera traditionala a expozitiilor de autor decit in aceea a unor expozitii de concept, care sa propuna o orientare in complexitatea acestui fenomen, mai bogat si mai interesant decit pare la o privire superficiala.
In ce priveste Media Lab Kalinderu, spatiul este valorificat inteligent, videoproiectiile, derularile pe monitoare intrind in relatii bine concepute cu fotografiile, diaproiectiile si instalatiile in numar restrins care alcatuiesc cadrul fix al ambiantei. Dincolo de continutul spatiilor-ambient si al spatiilor dinamice ale monitoarelor/proiectiilor, atmosfera este actuala, incitanta.

Sa trecem la continutul colectiilor. Selectia, care nu-i apartine de fapt in intregime colectivului care a schitat proiectul prezent al institutiei, acopera mai degraba partial aria artei contemporane romanesti. Exista multe lucrari care, achizitionate in timp, fara legatura cu proiectul MNAC, nici nu au fost expuse, lasind dintru inceput sa se inteleaga orientarea lor spre alte spatii disponibile din sistemul Ministerului Culturii si Cultelor.
Unele lucrari, asa cum anunta directorul general al MNAC, Mihai Oroveanu, la vernisajul de la Media Lab Kalinderu, sint angajate in expozitii personale, ca aceea a lui Ion Alin Gheorghiu, sau de grup, itinerante, si nu au putut fi prinse in actuala selectie. Dar sint, desigur, si segmente ale artei contemporane neglijate sau slab reprezentate, in special zone ale unei arte al carei tip de traditionalism – mai putin argumentabil conceptual si mai putin legat de mecanismele de functionare ale raportarii la traditie, din schemele postmodernismului – nu intra in atentia nucleului organizatoric. Acesta este unul dintre punctele cele mai sensibile ale discutiilor de principiu asupra caracterului angajamentului critic si, inevitabil, istoric al acestei institutii aparute tirziu si singular in cultura noastra, si asa plina de complexele provincialismului.

Complexe paralizante, care duc uneori la promovarea privilegiata a extemporalelor grabite dupa fenomenele actualitatii mondiale si la desolidarizarea cu propriile lentori si inertii, uneori obositoare si cu adevarat vetuste, dar alteori fecunde si pline de originalitate. Pe de alta parte, extremele implantarii istorice (anii ’60-’70) si generatiile tinere sint prezente vag si partial. In cazul genurilor traditionale, generatiile tinere sint prezente cu creatii foarte monoton ancorate in zona unui expresionism abstract sau figurativ depersonalizant, in ciuda intensitatii amprentei individuale implicate de motivatia de profunzime a oricarui expresionism. Dar expresionismul acestor ultimi ani pare mai curind o amprenta culturala, o maniera, un stil, decit disecatul unei intense experiente subiective. Din cind in cind, apare cite un element de hibridare post-pop, post-kitsch. Or, creatia in medium traditional (pictura, sculptura, grafica) este mult mai diversa chiar la generatiile 1990-2000.

In cazul noilor media, lucrurile stau mai bine. Aici putem formula doar regretul ca unele productii foarte actuale sint sub experimentul anilor ’70 ca tehnica si concept. In schimb, in cazul anumitor lucrari (nu ne referim doar la deja clasicii genurilor video si computer ca Geta Bratescu, Ion Grigorescu, Marinela Preda Sinc, Kinema Ikon, Alexandru Patatics sau Nicolae Onucsan – ci chiar la foarte tinerii creatori Mona Vatamanu, Nicolae Comanescu), propunerile sint remarcabile.
Lipsesc din selectia noilor media (vechi noi media si noi media de tranzitie, ca filmul de artist) creatiile cu care incepe aventura inovatiei tehnologice a artei romanesti – creatiile grupului timisorean „Sigma“, de pilda.
La fel de important de semnalat ni se pare absenta documentatiei referitoare la sectiuni intregi ale genurilor stind sub semnul asumat al efemeritatii, ca actiune, performance, instalatie. Desigur, achizitionarea, la momentul producerii, a unor evenimente din anii ’70-’80, de catre Consiliul Culturii de atunci, nu este de imaginat. Dar ticurile acestei institutii sa fi ramas neschimbate si toata inflorirea usor tardiva a acestor genuri dupa 1990 sa fie la fel de putin fixata ni se pare nelinistitor.

Oricum, exista destule documente recuperabile – fotografii, imprimari video, schite de proiect – care ar trebui sa se afle in atentia colectivului muzeului. De la Paul Neagu (care fixa pe pelicula sau fotografic toate actiunile) la Olimpiu Bandalac, Teodor Graur, Alexandru Antik sau Cati Orbulescu exista documente asupra acestui fenomen relevant pentru receptarea modurilor de raportare problematizanta si originala la fenomenul mondial.
Lipsesc, de asemenea – poate, pragmatic –, genurile decorative. Amintim ca in aceasta zona s-au produs formulari spectaculoase sub semnul inovatiei, al experimentului sau al integrarii actualizante a dimensiunii traditionale – daca ne referim doar la creatiile din anii ’70-’80 ale Serbanei Dragoescu, la instalatiile Danielei Grusevschi, la neotraditionalismul Celei Neamtu.
Sa revenim, insa, la ceea ce este remarcabil in aceste expozitii care anunta muzeul – mai precis, un segment al sau, cel dedicat artei romanesti, caci una dintre cele mai active sectiuni ale sale o vor constitui expozitiile internationale, prezentind lucrari contemporane din arta universala inaccesibile pentru achizitii.

Pina la constituirea unei baze patrimoniale universale, muzeul se bucura de prezenta, in colectie, a citorva lucrari ale unor artisti romani din diaspora, intrati in circuitul universal – de exemplu, Daniel Spoerri, membru al miscarii „Fluxus“, cu o instalatie, de altfel, prost contextualizata ca expunere – o pictura a lui Horia Damian (un pictocolaj monumental si monumentalizat de panotare) si un ciclu de fotografii de Peter Jacobi. Un ochi atent si avizat se poate bucura de prezentele care au conferit consistenta artei romanesti a deceniilor precedente: Horia Bernea (destul de meschin panotat), Ion Bitzan, Constantin Flondor (prezent doar cu opere din momentul orientarii spre grupul „Prolog“), Ion Nicodim, Ion Salisteanu, Marin Gherasim, Sorin Dumitrescu, Simona Raducan (din pacate, doar cu un fragment din instalatia sa picturala Invierea lui Lazar), Suzana Fintinariu, Vasile Iolan, Petru Lucaci si grupul subREAL (in sectiunea de fotografie) etc. Sirul absentilor este, poate, la fel de lung.

Se impune o concluzie. Muzeul trebuie sa dispuna de fonduri separate pentru achizitionarea unor lucrari in functie de proiectele de prezentare a fenomenului contemporan romanesc si, desigur, universal. Achizitii facute direct din atelier, la preturi care sa nu-i impuna artistului alternativa unei donatii mascate sau a reprezentarii precare in selectie. O colectie relevanta a Muzeului National de Arta Contemporana si autoritatea sa constituie mize prea importante pentru ca orice prejudecata subiectiva, orice forma de dezinteres fata de o sectiune a artei romanesti contemporane, orice restrictie de generatie a perspectivei asupra contemporaneitatii sa inceteze sa functioneze. Pe de alta parte, resentimentele si acuzele fata de acest mare proiect, pe punctul de a se materializa, inchid inca mai mult orizontul aspiratiilor unei lumi artistice confruntate cu prea multa confuzie, ignoranta, lipsa de apetit cultural. Cele doua expozitii ofera, deasupra tuturor pozitionarilor critice, reconfortanta intilnire cu o arta romaneasca – desi, uneori, prost pusa in valoare – plina de idei, de solutii plastice pentru atitudini si angajamente originale.