OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In aceasta toamna, Georgeta Naparus ar fi implinit 70 de ani. Artista s-a stins, insa, in vara lui 1997. Expozitia care a fost deschisa la Muzeul Literaturii in prima jumatate a lui noiembrie curent, realizata din initiativa rudelor pictoritei – subliniem efortul lui Ion Grigorescu –, cu sprijinul colectionarului Michel Carcassonne, a grupat lucrari pe hirtie si citeva pinze datind din ultimele luni de viata ale Georgetei Naparus.

In acea perioada autoarea a recurs la desen, mai ales acuarela, din pricina imposibilitatii de a se misca, de a parasi patul pentru a picta la sevalet. A trebuit sa apeleze la o modalitate si la o tehnica de lucru ce nu-i erau proprii. Cu toate acestea, imaginile incredintate hirtiei sint fascinante, de o mare sensibilitate si rafinament. Sint expresia unei lupte duse pina la capat cu vitregia bolii. A fost lupta vietii cu moartea, purtata din ratiunea de a fi care a insotit o intreaga existenta – fidelitatea fata de actul creatiei artistice.
Acuarelele expuse la Muzeul Literaturii nu mai adincesc marile teme care au jalonat buna parte din opera Getei Naparus, desi ecouri surdinizate ale acestora pot fi detectate in unele desene. Tonul general este unul confesiv, autoarea se afla fata in fata cu insasi esenta vietii, cu aprehensiunile din preajma Sfirsitului, inregistrind si rarele puseuri de optimism, ca amintiri ale spiritului ludic ce ii hranise anterior destule tablouri.

Asa cum bine observa Ioana Vlasiu in catalogul expozitiei, aceste desene pot fi „citite“ si ca pagini (ultime) ale unui jurnal in imagini. Geta Naparus isi incredinteaza gindurile celor din urma luni ale sale albului hirtiei, prin forma si culoare. Titlurile, unele insemnari incluse in perimetrul „paginilor“ functioneaza ca un discurs complementar, nu neaparat explicativ, stimulat poate de perena sensibilitate a artistei fata de universul poetic.
Desenul si pata cromatica ajung, credem, la o libertate neatinsa pina in aceasta ultima, tragica etapa. Instinctul artistic devine forma de supravietuire. Nu mai au rost nici eventualele autoconstringeri de altadata. Asociem „urma“ liniei si a culorii – pata – din aceste imagini ale sfirsitului lui 1996 si primei jumatati a lui 1997 cu sintagma paradoxala: „impetuozitatea soaptei“. Elaborarea complexa nu cedeaza cu totul, cimpurile ritmic structurate si secventele pseudonarative persista in unele lucrari, asemenea gustului pentru portret ca situatie plastica generica. In primul plan al intentiilor artistei urca insa inregistrarea imagistica in flux liber a gindurilor si amintirilor celor mai profunde, a unor impulsuri si sugestii de moment.

Vibratia arabescului linear, juxtapunerile, interpenetrarile si suprapunerile de suprafete colorate (provocind senzatia optica de palimpsest) domina. Desenul si urma cromatica nu sint interdependente, coexista doar. Un primitivism fundamental defineste discursul plastic si este explicabil printr-o finala simplificare, esentializare; un primitivism aproape existential, am spune, care, la nivelul reflexelor culturale, inca intilneste repere precum Dubuffet sau Michaux, poate si fondul stratificat al referintelor folclorice, dar este, totodata, cel al ultimelor „rostiri“, o intoarcere la Origini. Fluidizarea figurativului sugerat, primar, cu abstractia lirica, adica rezultanta procesului anterior descris, determina vecinatatea unor aglomerari baroce cu „albe“ respiratii ale paginii. Autoarea nu a renuntat pina in ultima clipa la fascinatia reprezentarii multimilor, a viermuirii umane, nici la focalizarea pe anumite situatii, personaje, poate cu trimiteri autoreferentiale.
Exista in expozitie o pagina de caiet particularizata de o „curgere“ a „insulelor“ cromatice – partial cu semnale figurative – si de insemnarea: „N-am mai ramas decit o pata de culoare“, datata iunie ’97, adica in preajma mortii. Ne aflam in fata „testamentului“ Georgetei Naparus, al unei fiinte umane care dorea sa ramina in amintirea semenilor prin imaginea proprie (ca „semnatura“ artistica) dizolvata in Opera.