OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In urma cu citeva zile Academia Romana a comemorat una dintre cele mai importante personalitati ale plasticii noastre, pictorul Nicolae Grigorescu (1838-1907), printr-o expozitie de lucrari aflate in patrimoniul Cabinetului de Stampe al Academiei Romane si printr-o sesiune de comunicari stiintifice.
Pentru mare parte dintre contemporanii nostri, gindindu-ma in primul rind la generatiile de artisti postbelici, opera lui Nicolae Grigorescu pare sa-si fi gasit de mult locul in istorie, fara a mai incita sau stirni emotii in fata unei pinze ce-i poarta semnatura.

Cu toate acestea, pentru amatorii de arta, pentru colectionari, lucrarile sale ating, chiar si pe timida piata de arta de la noi, preturi aflate mai intotdeauna in topul vinzarilor.
Nicolae Grigorescu are un destin ce il leaga de inceputurile modernitatii noastre. El a fost maestrul incontestabil, primul mare pictor modern din arta noastra care a avut puterea sa rupa cu academismul. in 1861, cind ajunge la Paris, Grigorescu resimte pulsul vremurilor noi si paraseste atelierul lui Sebastien Cornu, unde il avea coleg pe Renoir, alaturindu-se pictorilor aflati la Barbizon, in padurea Fontainebleau. Aici, in mijlocul naturii, el asimileaza exercitiul plein-air-ului, ajungind de foarte timpuriu la o viziune proprie, ce-l va lega in multe privinte de pictura franceza. in acelasi timp insa, el are o intelegere speciala, o mare deschidere pentru peisajul romanesc; pentru culorile si nuantele just observate, pentru o natura idilica, cu chipuri de tarani puternic reliefate. Acest lucru a facut ca Nicolae Grigorescu sa fie numit „primul mare pictor al spatiului romanesc“. Despre el, Francisc Sirato spunea: „a fost un om fericit si un pictor fericit“. Iar deviza sa era de a face ceea ce simti si cit simti, de a fi sincer: „numai intr-o schita poti ramine sincer pina la sfirsit… incepi sa te observi si din momentul acela este mai mult mestesug decit arta“, spunea artistul.

Grigorescu a fost un artist prolific, care s-a bazat pe instinct in perceptia realului. El a trecut cu seninatate peste reactiile, de multe ori adverse, fata de opera sa, mai ales pentru ca renuntase la tot apanajul impus de academism. „Cind examinam opera imensa, cam 4.000 de lucrari ale acestui mare muncitor, care timp de aproape 60 de ani n-a lasat din mina pensula, raminem uimiti de seriozitatea acestei opere, de constiinta de artist a autorului ei, constiinta fata de el insusi si de arta ce reprezenta…. Putem spune ca Grigorescu a facut, intr-o larga masura, educatia artistilor care au venit dupa el“, spune George Oprescu.
Pina la descoperirea Balcicului, in perioada Primului Razboi Mondial, peisajul romanesc a fost marcat de experienta lui Grigorescu, Andreescu si Luchian. Vreme de peste jumatate de secol imaginile si culorile grigoresciene au influentat pictura romaneasca, fara insa ca multi dintre urmasi sa se ridice la virtuozitatea si farmecul imaginilor create de pictor.

Opera lui este convingatoare, mai ales prin maniera personala, marcata de o traire de factura lirica. Fara a putea fi definit drept impresionist, el traieste sub efectul perceptiilor imediate, elimina din opera sa incertitudinile, indoiala, lasind sa transpara doar latura luminoasa a unei realitati idilice. Instinctul sau artistic a fost remarcabil, dar acest fel de a privi lucrurile contine si limitele viziunii sale. Efectul pe care opera lui l-a avut asupra contemporanilor a fost imens.
Astazi, asa cum constatam, este greu sa traim emotional in fata unei picturi de Grigorescu. intr-o perioada in care arta raspunde in primul rind rationalitatii, eliminind aproape complet insusirile sentimentale si fiind puternic implicata in social, facind din agresivitate si urit aproape un principiu, o imagine a lumii, a vorbi despre importanta lui Nicolae Grigorescu pare un lucru de-a dreptul desuet. Dar cu toate acestea o facem, pornind de la un principiu pe care mai ales tinara generatie de artisti nu ar trebui sa-l uite, si anume ca inaintasii nu sint un „balast“, ci legitimeaza intotdeauna contemporaneitatea. Nu vom putea niciodata trece peste imaginea peisajului romanesc creata de catre Nicolae Grigorescu, cu bune si rele, dar o analiza lucida ne obliga sa recunoastem marele pas facut spre modernitate prin opera sa.

Mostenirea sa artistica a fost alterata de puternicul accent liric, de nenumaratele superlative folosite de catre cei mai multi comentatori din epoca, de punerea in valoare, fara spirit critic, a mostenirii sale artistice. Asa cum sublinia Alexandru Busuioceanu, la o expozitie din 1938: „nesfirsitele repetari ale acestor teme, reluarile de cele mai multe ori obosite sau factice, in care aceeasi paleta nu destul de complexa, nici concentrata, se dilua neincetat si isi pierdea fragezimea… sau chipuri de tarancute surizatoare apar si acum, nu insa atit de numeroase incit sa coboare ideea pe care o avem despre arta lui Grigorescu“. Mai trebuie spus ca, tot in sens negativ, a contribuit si numarul mare de epigoni, cei care au exploatat maniera grigoresciana, fara a avea nimic comun cu gratia si inteligenta cu care pictorul din Cimpina a sintetizat, in multe dintre lucrarile sale, ceva esential din spiritul si farmecul spatiului nostru. Numarul mare de falsuri aparute de-a lungul anilor, abuzul cu care a fost folosit numele pictorului pe lucrari ce nu au nici un fel de valoare artistica, identificarea lui cu un fel de spectacol diletant, mimind un surogat al realitatii si folosit uneori ca argument al unei identitati nationale prost intelese, toate acestea au contribuit la o stirbire in timp a mostenirii artistice lasate de Nicolae Grigorescu.

Ar trebui sa avem ragazul reevaluarii operei sale, in acelasi context in care trebuie sa ne reevaluam trecutul, sa plasam opera sa la locul cuvenit, fara exagerari si sensibilitati de pension. Chiar si acum, „gloria“ artei sale este stimulata in primul rind de tematica lucrarilor si mult mai putin de analiza pertinenta a picturalitatii sale. Iar pentru un Muzeu National de Arta o reevaluare a mostenirii artistice, pe baza unor analize pertinente, ar trebui sa constituie o prioritate. Nicolae Grigorescu nu este un caz izolat. Modul deformat prin care comunismul s-a folosit de creatia artistica in general, prin care si-a asumat-o, atribuindu-i de cele mai multe ori repere false, ne obliga la o reconsiderare bazata strict pe argumentul stiintific. Cercetatorului de astazi ii este oferita sansa de a da coerenta unei traditii artistice pe care nu trebuie sa o ignoram.