OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu citeva zile in urma, la resedinta Excelentei sale, Ambasadorul Republicii Federale Germania la Bucuresti, domnul Wilfried Gruber s-a deschis expozitia Elena si Aurel Vlad, o familie de artisti cunoscuti, ce apartin generatiei anilor ’80. Este pentru a doua oara cind Excelenta sa isi deschide casa pentru a prezenta artisti din Romania. Asa cum am aflat la vernisaj, nu o face doar la Bucuresti, ci a facut-o si in celelalte capitale europene, acolo unde a mai fost. Este un mod de a cunoaste mai bine cultura si oamenii tarii in care se afla, este un mod de a-si arata pretuirea pentru spiritualitatea locului.

Nu ma pot impiedica sa nu imi pun o intrebare, retorica desigur. Cind se va intimpla un lucru similar, fie in casa unui politician, fie in cea a unui om de afaceri roman, colectionari sau viitori colectionari, cind unul dintre acestia isi va transforma casa intr-o adevarata sala de expozitii, cind oare ei vor dori sa cunoasca cu adevarat oamenii acestei tari? Nu avem sperante, daca privim cu obiectivitate calitatea clasei politice, a „noilor imbogatiti“, reactiile primitive vazute zilnic pe micile ecrane, interioarele opulente si de prost gust cu care ne-am delectat in ultimele saptamini.

- Poeme modelate in pamint ars
Ma intorc, nu fara tristete, in atmosfera minunata a resedintei Excelentei sale, Ambasadorul Republicii Federale Germania la Bucuresti, unde intreg parterul casei a fost evacuat si transformat intr-un spatiu gata sa primeasca terra cotte-le Elenei Vlad si sculpturile in fier, bronz, tabla si lemn ale lui Aurel Vlad. O veritabila expozitie, de o calitate cu care cei doi ne-au obisnuit.

In urma cu aproape un an, Elena Vlad a deschis la Galeria Simeza, dupa multi ani de absenta, o surprinzatoare expozitie, ce purta titlul Scene din viata unei femei. Lucrari realizate in terra cotta, cu dimensiuni variind de la foarte mari la mici, aduceau in prim-plan o tehnica cu care ne intilnim destul de rar in momentul actual. In fata noastra se desfasurau imagini venite parca din vremi apuse, poeme modelate in pamint ars, o cronica in imagini, pentru o lume ce nu mai vrea sa fie sensibila la lucrurile simple, la bucurii si tristeti petrecute in viata fiecaruia dintre noi... Ea continua sa „scrie“ aceasta cronica, dupa cum constatam. In expozitia de acum, sintem condusi in descifrarea sensurilor ei de un poem alcatuit din titlurile lucrarilor sale, 67 de versuri: „Ingerul plutea deasupra noastra; ne ascundeam de lume; cind doi s-au facut unul; nu voiai sa fii vazut; spaima ta ascunsa; ma intrebam de ce nu vii…; pluteam furati de vise...; cind ma purtai prin lume spunind ca-ti sint regina“ etc.

Lucrarile Elenei Vlad par secvente dintr-un film, melancolic si trist, duios, plin de caldura si dragoste. In preajma lor, trecem automat intr-un spatiu si timp care nu inseamna nici prezent, nici trecut, este un semn al umanitatii ce „consuma“, oricind si oriunde, dragostea, moartea, bucuria si tristetea. Este ceva minunat sa poti vorbi simplu, direct, despre lucrurile profunde. Elena Vlad reuseste acest lucru. Aflata mai aproape de expresia casnica, fragila, terra cotta nu a aspirat, in perioadele de glorie, la grandoarea marii sculpturi, realizata in bronz sau in piatra. Statutul acestui material a fost acela de a se afla aproape de om, de miinile care actionau direct asupra lui, beneficiind de marele avantaj al gestului imediat, direct si autentic. Un fel de a desena, am putea spune, de a pastra urma, de a da expresie gindului trecator.

Cu interventii minime de culoare, lucrarile Elenei Vlad pun accentul pe modelaj, pe expresivitatea formelor, pe materialitatea bruta, pe performanta reusitelor de ordin tehnologic. Ea nu incearca sa se abata de la o traditie a prelucrarii, dar exploateaza virtutile pamintului ars din perspectiva contemporaneitatii, o sinteza ce tine de eludarea descriptiva, in folosul expresivitatii plastice.
Preocuparile lui Aurel Vlad se definesc in sfera gestului. Oamenii lui apartin grupului, reprezinta decupaje de imagini, un fel de ciné-verité-uri ale anonimului colectiv. Ideea de masa, de colectivitate a dominat sculptura lui Aurel Vlad, de-a lungul anilor. As putea sa-l definesc ca un sculptor al multimilor, al ideilor ce se propaga, nu la nivelul individului, ci al celor care capata reprezentativitate la nivelul generalului uman. De cele mai multe ori, pornirea a venit dinspre sfera religiosului, implicind insa, nu de putine ori, si politicul.

Acum, orizontul sau artistic prefera omul nedeterminat social sau politic. Personajele lui au atins virsta intrebarilor, a indoielilor, a constientizarii suferintei, percep viata ca pe o lupta cu sine. Tot acest breviar, atit de personal, pe care Aurel Vlad il scoate la iveala periodic pare desprins din vechi carti de intelepciune. Din cind in cind, omul si fiara vin sa stinga linistea acestei lumi, ne amintesc ca viata fara infruntare nu poate exista, ea este dura, cruda, de multe ori, omul i-a luat locul fiarei aflate in preajma sa.
Lucrarile lui Aurel Vlad aduc intotdeauna in discutie gestul, impus cu autoritate printr-o strategie ce tine de imobilism, de repetitivitate, dar mai ales de lipsa de individualitate, de personalizarea personajelor sale. Lucrarile sale reprezinta atitudini, nu indivizi, ele alcatuiesc un tablou ce ocupa underground-ul existentei cotidiene.

Aurel Vlad prefera lemnul, decrosat cu energie, masiv, frust, pastrind legatura directa cu copacul, cu verticalitatea acestuia. De mai multi ani, el isi incearca virtutile si in alte materiale. Fierul, tabla sau bronzul preiau si ele expresia acestui prim moment al facerii, articularea puternica a gestului, amprenta, ce da un sentiment „à la prima“ lucrarilor sale. Lumea creata de el provoaca, intra in dialog, este o replica la firea lui tacuta, pentru care a asculta este mult mai important decit a vorbi. El comunica in felul sau propriu, ne demonstreaza cu cita acuitate priveste si intelege lumea din jurul sau, plastica sa are un discurs ce atinge sfera universalitatii, a adevarurilor general-valabile.

Spuneam ca este o expozitie „de familie-in familie“, ea nu are nimic din eventuala sugestie „patriarhala“ a titlului. Este o expozitie facuta cu rigoare, ce pune in valoare doi artisti foarte buni, intr-un spatiu care, chiar daca e transformat ad-hoc in sala de expozitii, se dovedeste a fi ideal. Publicul numeros aflat acolo in seara vernisajului s-a bucurat de atmosfera primitoare a familiei ambasadorului Wilfried Gruber. A fost o adevarata intilnire culturala, pentru care le multumim protagonistilor.