OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Arta s-a simtit, nu o data, familiar atrasa de lumea pasarilor, a le intelege graiul a fost, in felurite traditii legendare, semn de tainica putere. Pe urmele biblicului rege Salomon, de neintrecuta intelepciune, o astfel de virtute venea sa incunune, prin prodigiul ei, ispravi aflate in orizontul mitului.
Nu doar vitejii in stare sa ucida, ca Siegfried, dragonul unor spaime primordiale, si sa se scalde in singele lui, atingeau subit acest har, umplind de prescienta misterioasa universul. Acolo unde sufletul riureste in efuziuni de dulce umilinta crestina, fapturile inaripate isi scutura neincrederea si teama, sfintul Francisc le poate tine o predica, adunate cuminte in jurul jubilatiei sale, prevenitoare si calma. Episodul, pe care Giotto l-a nemurit in ciclul picturilor din biserica superioara de la Assisi, apartine definitiv memoriei europene.

Dar si mai departe, in arca etiopiana a unor fervori veterotestamentare, ce se revendica de la Salomon si regina din Saba, cercetarea descopera surpriza unor stranii prelungiri de inteles, intr-un manuscris de prin 1700 un sfint ermit, Yohannes de Wifat, isi daruie carnea sa, drept hrana pasarilor cerului. De la ofranda sacrificiala, alaturi de un alt sfint, Kiros, gindul imi aluneca la imagini altcum elocvente, la amintiri unde non-sensul suav al duhului franciscan parea sa retraiasca la nivel popular, deloc livresc, in chipuri ale pietatii ortodoxe, culese dinspre Rasarit. In miezul Rusiei, la Serghiev Possad, linga cioporul de turle si acoperisuri valurite, ce cresc sub obladuirea unui faimos hram minastiresc, am dat, iesind de la slujba, peste un soi de parafraza vie, spontana, la extravagantele tandre din Fioretti. Nu uit, in cenusiul anilor de ateism sovietic, stupoarea acestei intilniri – niste batrinèle de aspect mohorit, ca niste calugarite austere, inconjurindu-se de porumbei, frenetic, infasurindu-se de-a dreptul in atingerea lor trepidanta. Ii purtau in palme, pe umeri si pe crestetul imbrobodit, unde femeile arborau pretutindeni chemarea unor farime de piine, pentru pofta avida a pasaretului. Ca in asteptarea, promiscua aproape, a unui miracol de invoalta senzualitate, una isi pusese pe buze chiar, firimiturile albe, anafura, ai fi spus, buna de ispitit ingerii.
Dar „fiecare este intendentul propriei sale gratii“, ne avertiza de mult, printre exiluri si persecutii indurate inflexibil, care sfirsisera prin a-l mutila crunt, unul din doctorii cei mai originali ai crestinismului oriental, Maxim Marturisitorul. Gratia unirii intru Domnul nu-i numai o perspectiva pentru minti ardente de monahi, capabili de o teologie deplin traita. Pe diagrama treptelor care conduc catre perfectiunea iluminata a inimii, zvicneste, pentru oricare dintre noi, involburarea metaforica a aripilor de pasare. Urcusul cel mai riguros pare sa-si treaca partitura printr-o sublima voliera.

Avusesem cindva, sub incidenta contemporana, echivalentul unei atare intruziuni in bula de imaginar a unor spatii sustrase parca rosturilor si masurii noastre de hominieni. Uriasa anvelopa geodezica inventata de Buckminster Fuller, globul sustinut de o arahneana retea tubulara, ca un vis utopic, se raporta la sfidarea optimista a unui titlu din Saint-Exupéry, Terre des hommes, figurind drept tema pentru Expozitia Universala de la Montréal, din 1967. Citiva ani dupa aceea, pe insulele vastului domeniu care-o adapostise, constructia conceputa de ilustrul inginer american avea aerul ca exista spre a ingadui bipedului uman sa asume acut chemarile volucritatii. Patrundeai in interiorul domului geodezic pe linii gracile de tren, traiectul avansind, suspendat in gol, concura etajarile unde se rasfatau zburatoare intens colorate. Circuitul nostru, pipaind launtric vidul acestui spatiu fara gravitatie, trezea, tira dupa sine, rumori inocente, care ne insoteau inaintarea…

Nu extrapolez arbitrar cind evoc asemenea emotii, pe firul optiunii tematice pe care si-a hotarit-o Olga Morarescu-Marginean. Vazuse in America muzee si colectii bogate in impresionisti, ca aceea a celebrului actor nascut in Romania, Edward G. Robinson. Ultimul lui film, dealtminteri, Soarele verde, ii configura rolul unui batrin umanist pierdut intr-o lume a viitorului, inapta pentru valorile de umanitate, care se lasa „sinucis“ proiectindu-si imagini de natura, in sunetele Simfoniei Pastorale. Binomul astfel constituit, de multa vreme – privelistile firii si constructia sonora beethovenian complexa – traversase, trebuie spus, o contestare curioasa, un text polemic al lui Debussy incerca sa-l despice provocator: „Muzicienii n-asculta decit muzica scrisa de miini indeminatice; niciodata aceea inscrisa in natura“, pretindea personajul sau, Monsieur Croche. „Sa vezi un rasarit de soare e mai util decit sa asculti Simfonia Pastorala.“ Dar entuziasmul pentru natura era, la Beethoven, indelebil asociat dimensiunii lui creatoare – „Ma bucur ca un copil“, scria el in 1810, revendicind fericirea de a rataci prin desisul padurii, printre copaci, flori si stinci. Si, dincolo de voiosia panteista ce inspira Pastorala, pina si bataia destinului care-l impresura in Simfonia a V-a, gifiind de geniu dezlantuit si de triumfala tensiune, nu alunga atingerile unei anume directe fragezimi de perceptie.

Cele patru note punctind inceputul porneau, dupa traditie, din tipatul unei pasari – un soi de gangur, galben auriu cu negru –, iscat in Prater. „Asa bate destinul la poarta“ – i-ar fi deslusit Maestrul incarcatura simbolica, prin el invincibil patrunsa in constiinta moderna.
Contiguitatea unor asemenea imense precedente, pe care ne-a placut sa le asternem aici, coeficientul geniului sporind proportional amplitudinea chestiunii, nu pot speria scrupulul descriptiv si inspiratia ce i se rataseaza, bizuita pe o abordare concreta, aproape taxonomica, a realului, in diversitatea lui de spete. Paradigmele marilor izbinzi nu zadarnicesc, ci dimpotriva concentreaza, la rasuflarea lor de foc, problemele. Zbaterile de aripi care ne pot incrucisa astazi privirile rostesc, dincolo de ciripitul benign, un recurs la expresie; pasarea semneaza, in propunerile pe care le face Olga Morarescu-Marginean, zborul ei vrea sa vinture ideal si seminte pentru un timp viitor. Cum, in Jurnalul lui ocult, Strindberg se oprea ingindurat sa consemneze o pana albastra care zboara de la Nord la Sud, ori una rosie, gasita pe strada, ca un talisman, premonitiile nu-s interzise nici in regimul de claritate al acestor acuarele. Fazanul negru se citeste dincolo de somptuos, berbecele – alt motiv recurent al expozitiei – si-a instalat aici o signaletica mai mult decit decorativa.

Nu e acela care si-a prins coarnele, docil, in tufisul de linga locul sacrificiului, pregatit de Abraham – pentru a se conforma, sever, datelor impuse de concursul Baptisteriului, constringerilor din intrecerea istorica intre Brunelleschi si Ghiberti. Infatisarile motivului inchipuite in expozitia noastra rivnesc mai degraba spre o sacralitate mai sloboda, spre acel fond de remanenta mitologica – in jurul lui Pan si a unor anume rasunete dionysiace, de care s-a servit exemplar Lucian Blaga, in lirica infiorata a inceputurilor: cind zeul „prinde-n palme incetisor capsorul mieilor“, sa-i caute „sub nastureii moi de lina“, iar boii in lan, prin flori de sinziene, „isi rumegau caldura pe sub salcii“; si „ma miram – spune poetul – ca ei nu vad/ cu virful coarnelor ca melcii“. Un ciclu intreg al expozitiei, de altfel, ne va trimite la ofranda blagiana mai tirzie, din Mirabila saminta.

Vedere, precum o apetenta tactila, consimtire, fizic eficace, la universal, – cu asemenea indemnuri ne miscam inspre o arie de reprezentari deloc etansa, deschisa magiilor romantice. Ne da ghies, purtata de respiratia ilimitata a visului, dar si, laolalta, de precizia erudita a personajului, o alta referire scandinava, care i-a marcat pe multi, de la Blake si Emerson la Balzac, Nerval, Baudelaire si Borges. „Magul Nordului“, cum a fost numit Emanuel Swedenborg, stabilea o intreaga simbolistica a Arcanelor celeste, un joc ierarhizat de corespondente, dupa noima unei fascinante convivialitati. „Cind ingerii vorbesc despre sentimente, – scria Swedenborg – atunci aceste lucruri cad in sfera inferioara, la spirite, sub forme ce reprezinta animale: cind vorbesc despre sentimente bune, se prezinta animale frumoase, blinde si folositoare, ca acelea admise pentru sacrificii in Cultul Divin al Bisericii Iudaice – Miei, Oi, Iezi, Capre, Berbeci, Tapi, Vitei, Tauri, Boi; si atunci tot ce apare deasupra animalului reprezinta un fel de efigie a gindirii lor si le este dat spiritelor oneste sa-l perceapa; de aici, se poate vedea ce semnificatie aveau animalele in Scriptura s…t. Dar conversatia ingerilor asupra pornirilor rele e reprezentata prin fiare cumplite, crude si inutile – tigri, ursi, lupi, scorpioni, soareci si altele asemenea; si tot prin aceste fiare sint semnificate ele si in Cuvintul Domnului.“
„Cind ingerii se intretin asupra cunostintelor si asupra ideilor, precum si asupra influxului ceresc, atunci in lumea spiritelor apar un fel de pasari, a caror forma este in raport cu subiectul conversatiei lor; de aici vine faptul ca pasarile in Cuvintul Sfint reprezinta lucrurile rationale, sau cele ce apartin gindirii.“

Niciodata o „sacra conversazione“ – folosind termenul din Renastere pentru asemenea conciliabule demne de veneratie – n-a fost mai demiurgic productiva; niciodata teatrul gloriei care oficiaza in ceruri n-a coborit cu mai trupesa elocventa la nivelul regnurilor pamintene. Impartasindu-se din aceeasi ecuatie emanationista, berbecele robust si vilvoarea aeriana a inaripatelor isi croiesc, peste discordante, omologii care obliga. Ingeri, afecte si embleme, legind sagetator vazutele si nevazutele, fauna se inalta spre ambitii care integreaza un legat intelectual caracteristic; acela, identificabil in lucrari suedeze de extraordinara anvergura, ce premerg gindirii lui Swedenborg, opere ca giganticul Lexicon harmonicum, totalizind, in 1715, o massa de 15.000 de foi. Autorul, Olof Rudbeck cel Tinar, profesor de medicina la Uppsala, zoolog de multilaterala curiozitate, vadea un insatiabil apetit de cunoastere, culegind, de-a lungul explorarilor sale, mostre din cele mai variate, – plante, insecte, reptile, pesti, dar mai cu seama pasari; convocind, in preocuparile lui, istorie naturala si etnografie, acumula acuarele din care s-a constituit, bunaoara, albumul Iter Laponicum. Regele ii acordase privilegiul de a dispune, in calatoria spre Nordul extrem, de orice lucru rar, gasit acolo, ce trebuia sa-i apartina. Bulimia lui cognitiva, care avea sa-i cucereasca entuziasmul tinarului Linné, actiona cu o imediatete irezistibila: in vederea enormei colectii careia i se devotase, Rudbeck tintea la o tehnologie a transcrierii prompte, in marime naturala, – pasarea, abia vinata, era pusa direct pe hirtie, trasindu-i-se febril, cu mina de plumb, contururile. Paradoxal, aceasta aplicatie neimblinzita nu-l apara totusi de fantasme livresti, omul care voia sa repertorieze exact toata suflarea Nordului cazu prada unei himere lingvistice, ostenindu-se indelung sa dovedeasca provenienta laponei din ebraica.

Un incendiu, in 1702, se inversuna, inca mai eficace, impotriva operei fundamentale a acestui eroic pionier, din al carui tezaur ornitologic n-au subzistat decit plansele. De 30 de ori citata de Linné, in Fauna Svecica, facsimilata, peste aproape trei veacuri, de catre René Coeckelberghs, restituita in conditii magnific pioase, Cartea Pasarilor inseamna o rascruce, a confruntarii intre stiinta si arta. Marturisind despre o ginta de spirite colosal inzestrate – Olof Rudbeck cel Tinar, ca si parintele sau, Rudbeck cel Batrin, ori marele Linnaeus –, o astfel de intreprindere e departe de a ramine un monument exotic, sortit doar gheturilor Septentrionului. Caci densitatea acestei izbinzi sarbatoreste tocmai nostalgia imponderabilului.

Dar pasarea isi fulgera fiinta prin geografii opuse, ea este dincolo de limitari ce ingusteaza si sufoca. O lucrare a lui Messiaen din 1956 se poate numi, explicit, Pasari exotice, alta, 7 Haï – Kaï, e dedicata interpretilor care i-au stat alaturi, Yvonne Loriod, Pierre Boulez sau Seiji Ozawa, dar si unui ornitolog de meserie si mai ales „peisajelor, muzicilor si tuturor pasarilor din Japonia“. Curajul acestei dilatari de inspiratie sta in a imbratisa, dupa exemplul zburatoarelor, libertati de ritmuri si de suprapuneri inimaginabile – in Chronochromie (1960), semnaleaza muzicologii, unul din pasaje suprapune 18 cinturi de pasari, simultan! Impus prin marele ciclu, intitulat Catalog de pasari, respectul pentru calitatea multiplu circumstantiata a cintului, la aceste modele, pe cuprinsul unor regiuni distincte, se transforma, la Messiaen, in pledoarie pentru libertate. In muzica libera, a fapturilor anonime, care improvizeaza pentru a saluta rasaritul, compozitorul ghiceste un accent providential, capabil „sa perforeze timp si spatiu“. Poate nu intimplator, deja Quartetul pentru finele timpului, capodopera compusa in prizonieratul din Germania, continea o pagina grav concentrata, Abime d’oiseaux. Am spune ca prapastuirea dramatica, nu doar palpitul zglobiu, se afla in fagaduinta de frumusete pe care-o tainuieste cintul pasarilor.

M-am bucurat, la lumina acestor memorabile repere, ca expozitia de la care pornisem variatiunile noastre tematice, a avut intuitia unei deplasari a spatiului traditional, ca Olga Morarescu-Marginean s-a incredintat vidului extrem-oriental, gindind un ciclu de desene in tus ca un Omagiu pentru Haï – Ku. Inaintarea ei artistica, in multe privinte atipica, ne-a pus in fata unei nete surprize, la expozitia precedenta, din 1996. Imi rasar in minte notatiile de peisaj moldovenesc, acum vreo 15 ani, la Tescani, pe locuri leganate in aburul unei atmosfere enesciene, foarte aproape de Moinestii unde umblase Luchian. Parca ferindu-se de orice iesire precipitata in arena, isi menaja o zestre spornic rostuita, pentru manifestarile expansive din acesti ultimi ani. Vitala si directa, nu se incurca in vreo pedanterie, picta adesea pasari cu ceva din sufletul ingenuu al pasararului din povestea Flautului fermecat. Cum Papagena, la intrebarea lui, raspunsese glumet, atribuindu-si o etate inverosimila, numarata in ani intregi si in citeva zile, Olga isi socotea probabil virsta artistica dupa un calcul al ei, de acumulari tacute: pentru a se da brusc in vileag, acum, intr-o explozie vivace, de tinerete.