Asociaţia Art +
Arhitecture Today a organizat, în parteneriat cu Anaid Art Gallery, un proiect
internaţional de artă contemporană feministă, ocazie cu care a avut loc
vernisajul expoziţiei Perspective 2008 (joi, 13 noiembrie, la Galeria Anaid).
Conferinţa de presă a fost urmată, la cîteva zile, de o prelegere pe tema
proiectului şi de vizionarea FemLink International Video Collage. Timp de o
lună, vizitatorii vor avea ocazia să vizioneze, pe simezele galeriei, munca a
treisprezece artiste din unsprezece ţări. Menţionăm că în România nu a mai fost
organizat pînă în prezent un eveniment similar, cel puţin nu de asemenea
proporţii.
Invitarea unor
artiste din spaţii culturale diferite conturează perspective comparatiste între
ţările care au beneficiat de precedente în ceea ce priveşte feminismul oglindit
în artă şi cele în care opacitatea regimurilor politice nu a permis acest mod
de exprimare. Iniţiativa nu urmăreşte atît relevanţa feminismului (general
vorbind) în arta contemporană internaţională, cît felul în care acesta se manifestă
şi este important. Curatorul expoziţiei, Olivia Niţiş, a selectat lucrări de
fotografie, video, de gravură sau de carte de autor, care acoperă moduri
diverse de problematizare a locului femeii în societate. Scopul declarat este
de a sensibiliza mediile culturale şi opinia publică din România, în vederea
recunoaşterii acestui segment cu o istorie remarcabilă în artele vizuale.
Interesul se concentrează asupra trasării unor coordonate de normalitate în
abordarea capitolului feminist din domeniul artei. Proiectul include şi
prezentarea unui pliant, realizat în parteneriat cu Centrul Filia, cu scopul de
a informa la nivel local şi internaţional cu privire la statutul femeii în ţara
noastră.
Din discursul de
susţinere al Oliviei Niţiş reţinem ideea că perioada comunistă a produs rupturi
culturale care au îndepărtat scena artistică românească de restul lumii
(civilizate). Încercarea de recuperare a presupus, de cele mai multe ori,
importul direct al ideilor şi al formelor, fără susţinerea acestora în realităţile
autohtone. Apelarea la formula copy-paste este denunţată ca fiind sterilă.
Interesul pentru feminism se rezumă la o orientare academică, iar la nivel
artistic nu se poate vorbi deocamdată despre asumarea unor poziţii teoretice
coerente. Depăşirea stării de fapt menţionate, a cutumelor ce funcţionează
încă, la 18 ani de la căderea comunismului, este o încercare temerară. „În arta
contemporană românească există o lipsă de mobilizare în privinţa organizării
unor evenimente de amploare, avînd în vedere dificultăţile întîmpinate în a
găsi resursele financiare necesare, spaţiul adecvat şi, nu în ultimul rînd,
oamenii dispuşi să se înhame la muncă. O expoziţie internaţională serioasă
presupune eforturi pe măsură, o echipă de oameni responsabili, fără handicapul
comodităţii sau al temerilor faţă de reacţia publicului la un concept“ – spune
Olivia Niţiş.
Arta feministă
ca provocare
Feminismul a
ajuns în prim-plan odată cu anii ’70, pe scena artei americane. Din California
pînă la New York, această mişcare a cunoscut un cadru ideal de manifestare. În
Europa, arta feministă a ajuns rar la cotele de manifestare din America, fiind
mult mai metaforică ori mai angrenată în referinţe istorice. Statuarea, în
deceniul opt, a unor genuri precum fotografia, arta video, performance-ul, a
condus la adoptarea acestora ca mijloace artistice de bază ale artei feministe.
Instalaţia a devenit, de asemenea, unul dintre mediile principale ale noului
tip de artă. Extinderea posibilităţilor tehnice prin sunet, prin imagine sau
alte efecte a dat posibilitatea artiştilor de a-şi spune din ce în ce mai
frecvent propria poveste. Naraţiunea personală reprezintă una dintre căile prin
care arta feministă şi-a căutat identitatea şi libertatea.
Diana Dochia,
istoric de artă, directoarea Anaid Art Gallery, a punctat, cu ocazia expoziţiei
Perspective 2008, faptul că „în contrast cu hedonismul rampant pe care îl
implică imaginile postmedia, noţiunea de corp a devenit, în acest context, o
armă puternică de redirecţionare a gîndurilor spre o serie de probleme
preponderent sociale. Abuzul, plăgile mortale, au fost rediscutate artistic în
anii ’90, prin apelarea la performance. Arta corpului, redescoperită în
deceniul zece, este mult mai virulentă şi făcută publică la un nivel mult mai
înalt decît înainte. Proximitatea morţii, homosexualitatea, lesbianismul, sexul
animalic, chiar fotografia de modă a eroinei chic, devin material artistic ce
atrage atenţia şi provoacă furia“. Materialul artistic selectat cu ocazia
expoziţiei de la Bucureşti este încadrabil prin formă şi prin tematică în cele
afirmate de Diana Dochia.
Artistele
şi „poveştile“
lor
Barbara Philip
din Olanda tratează în lucrările sale tema tensiunilor între dorinţa de
întemeiere a unei familii şi pericolul sacrificării carierei profesionale. Întoarcerea
rapidă în cîmpul muncii după o naştere şi faptul că remuneraţia este mai mică
pentru femei decît pentru bărbaţi sînt două adevăruri care îi alimentează
desenele. „Dacă te simţi bine, dacă îţi păstrezi corpul de femeie într-o
condiţie perfectă şi îl aduci aproape de forma ideală, vei cîştiga premiul
întîi! În această privinţă, eşti pusă în competiţie cu alte femei. În desenele
mele, rivalitatea şi mitocănia, în locul complicităţii, sînt o sferă din
spectrul larg al relaţiilor dintre femei pe care am ales să mă axez. M-am bazat pe experienţe ale prietenelor mele, ale căror poveşti
le-am colecţionat“.
Artista Chengyao
He din China se foloseşte de propriul corp în fotografiile sale performance,
pentru a dezvălui faptul că femeia a stat la baza discursului naţionalist din
ţara sa. Lucrările ei înregistrează traumele cauzate de divergenţele dintre
experienţele personale şi poziţia care i-a fost rezervată femeii în societate.
Căsătoriile nefericite, abuzul domestic sau dorinţele sexuale femeieşti considerate
nefireşti sînt teme recurente în creaţia sa. Performance-urile iniţiate cu
Opening The Great Wall/Deschiderea Marelui Zid au lansat-o pe artistă în
circuitul internaţional.
Denise Pelletier
din Canada s-a instalat fără ostentaţie într-un demers mai degrabă feminin
decît feminist. „Colecţionez cuvintele femeii, expresiile limbajului femeii,
poziţia sa unică. Dezvălui aici faţa ascunsă a unei coregrafii de seducţie.
Implanturile mamare, făcute pentru a seduce, conform canoanelor sexului opus,
devin implanturi amare. Acesta este proiectul meu: Implanturi amare“.
În lucrările
sale, Doris Meyer din Austria foloseşte umorul drept strategie de comunicare.
Croşetînd prezintă trei generaţii de femei care croşetează împreună şi bîrfesc
cu regularitate monotonă. „Blondele se distrează mai bine este un comentariu
ironic despre faptul că a avea păr ni se pare un lucru de la sine înţeles“.
Dorota Nieznalska
din Polonia a adus la Bucureşti o lucrare video, Poza, în care artista, goală
(prezentată bust), îşi uneşte mîinile într-un gest de rugăciune, depunînd un
mare efort în această acţiune. Imaginea statică dintre cadre o prezintă pe
artistă neclintită, apoi, pe măsură ce filmul se derulează, mîinile ei atîrnă
pierzîndu-şi puterea şi dezvelindu-i sînii.
Emily Laliberté din
Canada proclamă frumuseţea şi calitatea de a fi femeie. „Prin lucrările mele
exprim realitatea pierderii unei identităţi feminine, precum şi pierderea
culturii prin globalizare“.
Jurate
Rekeviciute din Lituania şi-a format, în lucrările sale de gravură experimentală,
propriul mediu de lucru, unde criteriul convenţional de percepţie este anulat
complet. Cele mai recente lucrări sînt realizate într-o tehnică proprie: a
imprimat în relief haine second-hand şi a adăugat o iluzie a corpului printr-o
linogravură. „La o primă vedere – spune criticul de artă lituanian Ignas
Kazakevicius –, lucrările sînt uşor de înţeles şi totuşi, în esenţă,
nestatornice şi polisemantice. Sociale, isteţe, uneori şocante, puternice,
picante, rudimentare, şic, aceste lucrări exprimă dezvoltarea continuă a artei
grafice contemporane şi necesitatea unei concepţii actuale“.
În centrul
proiectului artistic al Mariei Friberg din Suedia se află o obsesie pentru
masculinitate sau, mai bine zis, pentru homo-socializare (termen inventat de experta
în literatură Eve Kosofsky Sedgwick, pentru a descrie tensiunile erotice
subtile care se află la baza relaţiilor dintre bărbaţi). Artista încearcă, în
repetate rînduri, să-şi etaleze anxietăţile sociale, economice, sexuale,
vestimentare. Ea deconstruieşte convenţiile restrictive din jurul concepţiilor
tradiţionale de masculinitate şi multiplele relaţii cu mitul puterii.
Marilena Preda
Sânc din România propune lucrarea Diva, care o prezintă pe femeia fără vîrstă,
comună. Lucrarea constă într-un monitor pe ecranul
căruia se poate citi sloganul: „The Most I Like Is Doing Nothing“. „Ritul
cosmetizării arată în loop o mişcare repetativă de gimnastică ce sugerează
travaliul, rutina, up and down-ul nostru zilnic – spune artista. Paradoxul rezultă din intenţia de a te
opri, explicit pronunţată în slogan, şi imposibilitatea de a o face“.
Mary Coble din Statele Unite aduce la Anaid
lucrarea Aversiune. Munca sa sondează indiferenţa organizaţiilor menite să
urmărească şi să prevină violenţa asupra homosexualilor, lesbienelor,
bisexualilor şi transgenderilor.
Monica Mayer din Mexic expune, în cadrul
unui performance, patru printuri digitale tip tabloid. „Cred că feminismul este
mama tuturor bătăliilor pentru egalitate – spune artista –, din moment ce nu
îţi poţi ignora sau satiriza inamicul, pentru că este tatăl, soţul, fratele,
fiul şi prietenul; trebuie să învăţăm să negociem şi să trăim împreună…“
Su Tomesen din Olanda propune filmul Balls
and Girls. Acesta este parţial rezultatul unui proiect medical: cercetarea anatomiei
clitorisului în stare de excitaţie folosind scanarea cu rezonanţă magnetică.
Ryoko Suzuki a
venit cu o serie de lucrări, Legare, care aduc în prim-plan tema condiţiei sale
umane de la un anumit moment dat: de adultă care s-a detaşat de lumea construită
de părinţi şi de alţi adulţi, pentru a ajunge la un mod de gîndire personal.
„Cred că arta contemporană feministă portretizează progresul calităţilor
senzitive ale fiinţei umane în cadrul problematicilor sociale“ – spune artista.
De ce este
nevoie
de feminism?
La această
întrebare s-ar putea răspunde chiar prin Raportul Comisiei către Consiliu,
Parlamentul European către Comitetul Economic şi Social European şi către
Comitetul Regiunilor, Egalitate de şanse între femei şi bărbaţi. Numărul
femeilor cu nivel mai ridicat de educaţie este sensibil mai mare decît cel al
bărbaţilor, dar la nivelul puterii de decizie numărul bărbaţilor manageri este
dublu. Prezenţa femeilor în politica românească este în jur de 10%. Concilierea
dintre muncă, familie şi viaţa privată lipseşte de pe agenda publică şi
politică, iar prevederile legislative în vigoare nu acoperă adecvat acest
aspect. La nivel de arte vizuale nu se practică un discurs feminist asumat, iar
dacă el există, este inconsistent. La Anaid, pînă pe 13 decembrie, se poate
spune că feminismul îşi are punctul de maximă reprezentare în România.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters