OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Prin acest articol semnalăm una dintre apariţiile editoriale cele mai interesante ale anului care stă să se încheie şi, totodată, aducem în discuţie un artist plastic nemeritat de puţin cunoscut publicului larg: Hortensia Masichievici-Mişu. Este vorba despre o carte-obiect, un album cu lucrări realizate de artista nonagenară între 1954 şi 2002(!) şi cu eseuri ale acesteia. Editura Anima a realizat astfel a unsprezecea carte cu şi despre artista gravoare, toate apariţiile seriei prezentîndu-se la cote grafice de excepţie. Acest act de restitutio este salutar pentru cultura românească, supusă constant unor presiuni financiare care adeseori se materializează în compromisuri şi lacune.

 

În fericitul caz adus în discuţie, este vorba, după cum sîntem anunţaţi de subtitlu, despre o carte cu poze, cu povestiri şi despre o profesiune de credinţă. Reţinem din „cuvîntul înainte“ scris de Matei Stîrcea Crăciun următoarele: „Sufletul Hortensiei Masichievici-Mişu – o dovedesc repetatele sale confesiuni – a rămas irepresibil legat de universul uitat şi stins al Bucovinei natale, o lume de statornică urbanitate, impredictibil fragilă, care s-a dezintegrat din spaţiul administraţiei imperiale austriece odată cu Primul Război Mondial şi care a dispărut din orizontul civilizaţiei noastre după al Doilea Război Mondial. Văzută dinspre Cernăuţiul începutului de veac, dinspre Cernăuţiul deschis simultan către Viena aulică şi către România prosperă din perioada antebelică, deconstrucţia României, consimţită de o istorie inclementă, asumă acele accente de grandoare piranesiană ce impregnează pînă la saturaţie lucrările Hortensiei Masichievici-Mişu din anii ’80. ş…ţ După un secol de tribulaţii, cultura românească se confruntă azi, din nou, cu promisiunea reconectării la valorile Europei. Or, în acest context, dobîndeşte sporită pregnanţă şi ultima perioadă a creaţiei Hortensiei Masichievici-Mişu, ce explorează preferenţial motive florale, ca expresie sublimată a speranţei – motive realizate în tehnici mixte, cu recurs la grafica de computer“. Autorul conchide că anumite lucrări din creaţia artistei şi-ar putea găsi locul la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, idee la care subscriem.

 

Este remarcabilă modernitatea artistei, începînd de la „subiecte“ şi pînă la tehnici. Lucrările sale sînt realizate cu predilecţie în acvaforte şi acvatina în culori, cu mai multe plăci, prin imprimare cu şabloane. Folosirea calculatorului, la o vîrstă de peste 80 de ani, vorbeşte de la sine despre deschiderea artistei, a cărei proză se ridică la nivelul gravurilor realizate (afirmaţie ce se poate citi şi în sens invers). „Mi s-a pus în braţe un calculator – spune artista –, care, pentru mine, atunci, era o cutie cu un fel de spiriduşi foarte înţelepţi înăuntru, care ştiau o mulţime de lucruri mult mai bine decît mine şi care, uneori, din motive necunoscute mie, se supărau, mă părăseau, închideau uşa trîntind-o şi anulau tot ce scrisesem şi gîndisem eu. Dar să lăsăm gluma! Am încercat să folosesc cele realizate cu ajutorul calculatorului integrîndu-le în gravuri, în aşa fel încît să nu fie recunoscut, adică întrevăzut, hotarul de unde începe un fel nou de exprimare şi unde se termină cel de dinainte.“ Referitor la o serie de trei organisme subacvatice, artista s-a confesat: „Poate este chiar o insolenţă din partea mea să creez pe fondul ideilor mele laice, profane, cu puterile mele mai mult decît limitate, cu sculele mele rudimentare, organisme care nu există şi nu au existat vreodată şi care să aibă pretenţia să rivalizeze cu cele adevărate, din natură. Ele nu ajung nici la preţiozitatea, nici la minuţiozitatea sau frumuseţea celor create de Marele Meşter. Dar ale mele, modeste, chiar sărace cum sînt, în adîncimile mărilor mele sufleteşti, trăiesc. Acolo îşi mistuie focul, acolo îşi spulberă strălucirea, acolo mă aşteaptă pe mine.“

 

În liceu, viitoarea artistă, fiind mioapă, găsise un motiv de a se dispensa de orele de desen. Interesul de a copia modele naţionale (ceea ce se cerea) era, de altfel, minim. Invazia sovietică din 1940 a însemnat refugiul şi stabilirea la Bucureşti, unde, orientîndu-se totuşi spre artă, Hortensia Masichievici-Mişu a fost acceptată de Oscar Han ca audientă la Academia de Arte Frumoase (nefiind acceptată însă ca ucenică în atelierul maestrului). Primirea unui desen la Salonul Oficial de Grafică a fost un impuls care i-a de-terminat întreaga viaţă. A urmat Academia (de Arte Frumoase) din Bucureşti, unde i-a avut profesori pe Nicolae Dărăscu şi pe Camil Ressu. Venirea comuniştilor la putere a însemnat întreruperea, pentru cinci ani, a activităţilor artistice vizibile, ca urmare a adoptării realismului socialist în artă. Nu a fost însă o perioadă pierdută, deoarece şi-a făcut ucenicia la pictorul Dumitru Dimitriu Nicolaide, învăţînd pictura bisericească, stilul bizantin şi tehnica frescei. Tot maestrul Nicolaide a iniţiat-o în xilo- şi linogravură, un cîmp de manifestare care permitea în mai mare măsură păstrarea coordonatelor artistice în acele vremuri tulburi. Acceptarea a patru lucrări la Expoziţia Internaţională a Ţărilor Socialiste, ţinută în oraşul de pe malurile rîului Moscova în 1958, a determinat primirea artistei în Uniunea Artiştilor Plastici, fapt care i-a modelat destinul.