ARTE VIZUALE. Prin expoziţiile de acum 150 de ani

Autor: Aurelia MOCANU | Categoria: Arte | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

ARTE VIZUALE. Prin expoziţiile de acum 150 de ani

Adrian-Silvan IONESCU

Mişcarea artistică oficială în România secolului al XIX-lea, Editura Noi Media Print, Bucureşti, 2008, 288 p.

Cunoscutul cercetător al secolului al XIX-lea Adrian-Silvan Ionescu, poate singurul bucureştean de azi cu joben, favoriţi şi pince-nez, a dat de curînd la lumina tiparului o nouă carte despre veacul prodigiozităţii creatoare: Mişcarea artistică oficială în România secolului al XIX-lea. Volumul este bogat ilustrat şi documentat. Autorul ne iniţiază într-o lume prea puţin cunoscută, dar pe care el o retrăieşte cu interes şi ne-o face palpabilă. Ca şi cînd ar fi contemporanul lui Aman şi Mirea, al lui Szathmari, Storck şi Valbudea, Silvan ne revelează începutul mişcării artistice într-o ţară aflată în plin proces de organizare şi modernizare. Din introducere se dă tonul stilistic al lucrării, unde se împletesc sobrietatea documentului de arhivă cu amuzamentul faptului cotidian descoperit în paginile periodicelor de epocă. Dr. ASI (aşa cum îşi abreviază numele Adrian-Silvan Ionescu) prezintă situaţia artelor româneşti în veacul căruia şi-a consacrat domeniul de studiu. Artiştii plastici o duceau greu şi aşteptau cu nerăbdare deschiderea expoziţiilor colective anuale. Speranţa lor era să fie premiaţi şi să le fie achiziţionate lucrările „pe conta statului“ pentru Pinacoteca Naţională, aşa cum se numea pe atunci Muzeul de Artă. În răstimpul dintre un salon şi altul, mulţi – şi nu dintre cei mai neînsemnaţi – îşi prezentau operele recente în vitrinele magazinelor, de obicei la Ghebauer, cel specializat în note şi instrumente muzicale. Se mai organizau loterii, cu bilete ieftine, prin care putea fi cîştigat un tablou contemporan. Deschiderea „Esposiţiunei Artiştilor în Vieaţă“ – aşa se numeau pe atunci saloanele naţionale – era un eveniment la care participa familia domnitoare şi întreaga protipendadă, iar artiştii expozanţi se prezentau îmbrăcaţi elegant, cu ţilindru şi redingotă, aşa cum mulţi dintre ei nu-şi permiteau să umble în mod obişnuit.

Într-un prim capitol, este urmărită formarea gustului artistic al înaltei societăţi moldo-valahe în intervalul 1800-1850. Sînt prezentaţi primii pictori ce au activat la Bucureşti şi Iaşi; în marea lor majoritate, aceştia sînt veniţi din străinătate, aşa cum îi arată şi numele: Töpler, Wahlstein, Chladek, Barabas, Rosenthal, Livaditti, Schoefft, Schiavoni, Stawski. Dar printre ei se numără şi cîţiva români: Lecca, Negulici şi Iscovescu. Toţi aceştia au netezit calea generaţiei următoare, în care Theodor Aman a fost figura proeminentă. După fondarea, în 1864, a Şcolii de Belle-Arte, a fost instituită şi „Exposiţiunea anuală“, aşezată sub preşedinţia lui Aman. În primii ani, tematica istorică era cea preferată, iar Aman a fost cel care primea premiul cel mare pentru lucrările cu asemenea subiect. Dar după un deceniu, tablourile cu Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş nu se mai bucurau de interes, căci locul lor va fi luat de peisaje, de naturi statice şi de scene de gen, în special cu teme rurale, introduse de Nicolae Grigorescu.

Cartea este structurată cronologic, în funcţie de anii cînd au fost deschise expoziţiile: 1865, 1868, 1870, 1872, 1874, 1881, 1883 şi apoi, anual, din 1894 pînă în 1899, sub direcţiunea lui C.I. Stăncescu. Capitole independente sînt acelea în care se prezintă colecţia domnitorului Carol I, expusă public în 1869, şi manifestările Societăţii Amicilor Bellelor-Arte din 1872, 1873 şi 1876.

Cronica plastică trece prin acelaşi proces evolutiv ca şi gustul publicului căruia i se adresa. Dr. ASI a citat şi a comentat, uneori cu mult umor, pasaje din articolele cronicarilor ad hoc de la începutul intervalului (maiorul Dimitrie Pappasoglu, V.A. Urechia, Cezar Bolliac, Constanţa de Dunca, Ulysse de Marsillac, Savva Şoimescu, Grigore Grandea), precum şi din acelea ale cronicarilor deja specializaţi dinspre finele secolului (Mişu Văcărescu, al cărui pseudonim era cînd Valréas, cînd Claymoor, Frédéric Damé, Nicolae Petraşcu, Ionnescu-Gion, Leo Bachelin, Theodor Speranţia, Delavrancea şi chiar Caragiale).

Un mare merit al lucrării îl constituie încercarea autorului de a da chip celor despre care scrie, plasticieni şi cronicari de artă, ale căror trăsături, în multe cazuri, sînt necunoscute publicului. Nu este vorba neapărat despre Aman, Lecca, Tattarescu, Grigorescu sau Luchian, care s-au autoportretizat adesea, ci despre unii mai mărunţi, cărora dr. ASI le-a depistat şi le-a publicat fotografiile: C.I. Stăncescu, Sava Henţia, Eugen Voinescu, Petru Verussi, Fidelis Walch, N.D. Elliescu, Al. Satmary etc.

Recomanda articolul prin:

Etichete: Adrian-Silvan IONESCU, Mişcarea artistică oficială România secolului XIX

Comentarii utilizatori

excelent!PoneiulRoz - Marti, 17 Februarie 2009, 11:33

dupa un desert cam zaharisit cu Ottilia Michail-Otetelesanu - diletantismul si mai ales alunecarile spre pasunism ale lui tudor octavian sunt de-a dreptul exasperante, volumul pe care l-ati prezentat o sa vina ca un fel intai a la carte.
Deci felicitari ca aveti curajul sa fiti asa de uncool incat sa scrieti si despre altceva decat Perjo in US