OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A trecut o saptamina de cind, la Palatul Mogosoaia, s-a deschis o expozitie semnata Octav Grigorescu, un mare artist, disparut mult prea devreme, despre care s-a vorbit putin in acesti ani. Cu siguranta, tinerii artisti aflati acum in viltoarea lumii artistice cunosc prea putin opera uneia dintre personalitatile remarcabile ale plasticii noastre contemporane, un pictor care, atunci cind se afla intre cei patru pereti ai atelierului, reusea sa faca abstractie de o realitate greu de suportat, se lasa cuprins de magia propriilor ginduri, asa cum nota: „Nu vad decit in stare poetica atunci cind izbutesc sa fac ceva“.

Octav Grigorescu a debutat in arta romaneasca la sfirsitul anilor ’50, intr-o perioada in care impactul realitatii era brutal, iar optiunile, de multe ori, erau determinate de cele citeva sloganuri cerute de politica vremii, de idealurile false transmise mai ales prin politica de propaganda si, de multe ori, prin intermediul creatiilor artistice. in acei ani, un tinar artist ca Octav Grigorescu isi construia opera, isi definea personalitatea artistica pornind cel mai adesea de la un impact subiectiv, avut cu o lume in care a reusit de la inceput sa se extraga din tiparele artei oficiale. S-a vorbit despre suprarealism in cazul operei sale, fara insa a putea regasi in ea o poetica proprie acestei miscari. Nu putem vorbi aici despre o realitate lipsita de obiectivitate, ci mai degraba despre una la baza careia sta principiul subiectivitatii. Este o lume vazuta prin ochii unui artist complex, apropiat de lumea poeziei, care lasa subconstientul sa vorbeasca, o lume alcatuita din fragmente, cu imagini date doar partial vederii, unde rolul important nu sta in decriptarea acestora, ci in atmosfera creata de artist.

Pe tot parcursul anilor, pictura si desenele lui Octav Grigorescu au functionat ca o simbioza intre elementele pur plastice, intre expresie si naratie. Linia, desenul lui erau asemenea unui alfabet, asemenea cuvintului de care, trebuie sa spunem, era foarte legat. Octav Grigorescu a scris poezie, a ilustrat cartile marilor poeti, la fel cum interesul lui mergea si spre lumea sunetelor. Un artist pentru care limbajul artistic a insemnat o ingemanare a expresiilor, o viziune in care scriitura devenea desen, desenul scriitura, iar culorile aveau sonoritati profunde.

De-a lungul anilor, el a scris o serie de texte unde si-a teoretizat propriul limbaj. Functia pe care o dadea imaginii era aceea de „proiect“, iar acest lucru explica de ce pentru el figurativul a fost un „partener“ constant, a raspuns propriilor cercetari, dar nu in sensul unor aspecte concrete. Dupa cum marturiseste, el era interesat de starea sinestezica initiala, de intentionalitatea neprecis conturata a ideilor, de un caracter himeric in raport cu realitatea. Artistul era „instrumentul“, iar arta lui functioneaza ca o adevarata arma impotriva necunoasterii sau a cunoasterii gresite, acesta fiind unul dintre crezurile, dintre „responsabilitatile“ pe care considera ca le au opera, creatia. De aici si gravitatea cu care el si-a asumat munca la catedra, in calitate de profesor la Academia de Arta din Bucuresti. Caracterul relativ acordat invatarii pornea din convingerea ca „arta s-ar putea naste nu prin procedee ale invatarii, cit mai ales prin renuntarea la cele invatate, stiute sau acceptate“.

Cit de complicata devine incercarea noastra de a contura imaginea unui artist, asa cum poate fi ea citita din opera, din obiecte, din note! Un artist pentru care desenul este cel care „uneste expresiile gestuale cu cele sonore, iar cuvintul este tradus in alte semne sonore decit cele ale limbajului vorbit“. Am simtit nevoia sa dau aceste mici citate din notele sale pentru a intelege complexitatea actului creator pentru un artist ca Octav Grigorescu, gravitatea cu care el isi asuma paternitatea acestor lucruri, nevoia de a ramine cit mai aproape de adevar, de a fi limpede si transparent.
Este aproape firesc sa ne gindim ca, pentru o asemenea constiinta artistica, valoarea morala, demnitatea, eroismul si devotamentul reprezentau o sursa benefica, un exemplu care, din pacate, a ajuns un instrument in mina propagandei comuniste. Cu toate acestea, el reuseste sa depaseasca cu gratie zona declarativa, fiind unul dintre putinii artisti care au pastrat in lucrarile cu subiecte istorice un sentiment al firescului, al adevarului.
Rasfoind albumul lui Octav Grigorescu, aparut la Editura Meridiane in 1985, cu un text al Doranei Cosoveanu, ne dam seama ca preocuparile lui s-au indreptat permanent spre valorile perene, spre o simbolistica ale carei conotatii aduc in discutie intotdeauna o anume calitate morala, triumful unei umanitati pentru care nu prezentul este un reper, ci atemporalitatea, durata este cea care semnaleaza calea, aspiratia catre verticalitate.

Exista in opera lui Octav Grigorescu un anume relativism al reprezentarii, un fel in care lucrurile sint mai mult sugerate decit afirmate. Unii pot interpreta acest lucru ca pe o indecizie, dar in cazul lui dilema tine de profunzimile cunoasterii, de conditia relativitatii pe care si-o asuma intotdeauna cel care incearca sa treaca dincolo de pragul imediatului. Asa se explica prezenta constanta a albului, a umbrelor, a spatiilor nedefinite ce au rolul de a inchega o compozitie.
Putem considera expozitia de la Palatul Mogosoaia un semnal pentru o mare expozitie Octav Grigorescu, astfel incit, chiar daca ziua s-a micsorat, o vizita la Mogosoaia ne va scoate din ternul vietii cotidiene. Sint prezentate aici lucrari aflate in colectia familiei, desene, gravuri, picturi, citeva manuscrise ce ofera o imagine elocventa despre profunzimile creatiei sale, dar nu suficienta pentru relevarea dimensiunii sale artistice. Gestul atit de personal cu care Octav Grigorescu a minuit pensula, creionul sau tocul este rezultatul unui proces complex petrecut la nivelul propriei constiinte, el fiind genul de artist care a trait actul creator ca dimensiune a existentei de zi cu zi. Pentru el comunicarea, la fel ca si tacerea, tin de o permanenta contradictie in planul spiritualitatii, de asumarea responsabilitatii, sint cai la fel de profunde ce poarta mesaje venite din abisurile profunde ale constiintei.