OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Arta romaneasca s-a conturat ca un fenomen de sinteza intre doua tipuri de culturi, cea rasariteana, aflata sub imperativul canonului religios postbizantin, si cea apuseana, deschisa inovatiei sub auspiciile modelelor artistice oferite in special incepind cu Renasterea italiana. Din cultura rasariteana provine un anume hieratism, o inclinatie pentru organic si pentru figuratie, in timp ce cultura apuseana a oferit in special forma in care continutul s-a concretizat. O influenta considerabila asupra artei romanesti moderne si contemporane o are si folclorul locului, viu si variat, dind nastere unor forme noi chiar si in prezent. Folclorul a insemnat pentru multi artisti o sursa de inspiratie in sensul apropierii de arhetipal, dupa modelul cultural stabilit deja de sculptorul Constantin Brancusi, dar si un model de varietate a formelor artistice inepuizabile, asa cum apar in pictura lui Ion Tuculescu.
Daca in deceniul sase artistii romani experimentasera pe rind constructivismul, cinetismul, op arta, deceniul urmator a insemnat o intoarcere catre mijloacele traditionale/clasice, o revenire spectaculoasa catre pictura. Este simptomatic in acest sens „cazul“ lui Constantin Flondor, artist facind parte din primul grup experimental din Romania, grupul 111, devenit in 1970 Sigma. Pentru acest artist experimentele cinetice, ca si cele ale unui actionism finalizat cu un fel de land art, utilizarea in lucrari a fotografiei si a filmului au condus catre 1978 la „redescoperirea“ picturii, cu o forta multiplicata de pluralitatea limbajelor utilizate la un moment dat. Astfel Flondor isi constituie un univers propriu al picturii, desfasurat intre doua repere fixe – pamint si cer. Artistul picteaza serii de lucrari dedicate cerului si norilor, stabilind o adevarata „meteorologie“ personala prin notarea momentului pictarii ca pe un reper dintr-un jurnal propriu.

Cerurile pictate de artist sint cind inconsistente destramari intr-un finit evanescent, cind metalice si grele, de o stranie materialitate. Celalalt punct fix este, cum am mai aratat, pamintul, reprezentat in mod exemplar de seria de lucrari dedicate „fainii“, element primordial cu functii simbolice. Pornind de la experimente-actiuni dedicate fainii, in care urmareste calitatile plastice ale acestui material, artistul il modeleaza in adevarate „reliefuri“ amintind de cele geografice. Faina impreuna cu apa formeaza un aluat, un material a carui plasticitate impinge mai departe asemanarea deja mentionata cu pamintul.
In reprezentarea picturala a cerului, ca si a pamintului (faina sau aluat) Constantin Flondor utilizeaza mijloacele conceptualismului, astfel incit arta lui, pastrindu-se in cadrul figurativului, impune totusi o distantare fata de reprezentarea de tip realist.

Creatia lui Octav Grigorescu deschide o alta directie, una mult mai angajata in figurativ si in naratie, deci mai familiara traditiei romanesti. Artistul evoca o lume edenica, cu „gradini ale placerii“, in care personaje atinse de o usoara melancolie se dedica exercitiului contemplatiei. Exista in pictura lui un amestec de asceza si senzualitate, aceasta din urma amintind de mostenirea mediteraneana. Se intilnesc pe suprafata tablourilor sale ecouri ale Renasterii italiene, dar ale unei renasteri analizate intelectual, ca si ecouri din pictura frescelor medievale romanesti.
Octav Grigorescu, aflat in cautarea mecanismului vizualului, este un maestru al ambiguitatilor care intretin misterul naratiei. Temele picturilor sale deschid calea spre un intreg repertoriu cultural, ce hraneste arta lui cu aluzii si rafinate trimiteri: Intoarcerea reia motivul fiului risipitor, Padurea sfinta face aluzie la mitologia medievala, Drumul lui Orfeu sau Pyram si Thisbe trimit la spatiul culturii antice. Alte teme iau nastere dintr-o stare de revelatie vecina cu poezia si care se transmite prin mijloace empatice: Personaje in vis, Eclipsa sau Inmormintare simbolica.

Pictura lui foloseste alegoria utilizind personaje in atitudini hieratice. Proportiile alungite si stilizate ale figurilor amintesc de arta bizantina, in timp ce maniera de a picta, cu o pasta subtire, diluata si transparenta continind luminozitate si stralucire, face trimitere nemijlocita la fresca. Artistul stapineste in egala masura mijloacele desenului, ca si pe cele ale picturii, apropiindu-se din acest punct de vedere de Paul Klee, cu care impartaseste si inclinatia pentru imaginatie impletita cu dorinta de cunoastere.
O alta directie a picturii romanesti din aceasta perioada se caracterizeaza printr-o interiorizare a viziunii si expresiei in sensul unei vadite conceptualizari a imaginii. Pictorul Marin Gherasim face parte dintr-o generatie care se dedica crearii unei variante proprii de „arheologie spirituala“. Referintele culturale provenind din spatiul autohton sint puternice repere pentru acest artist care concepe un univers singular, purificat de detaliile inutile. Intr-un spatiu abstractizat punind in lumina caracterul ideatic apare cite un obiect cu valoare emblematica: Poarta, Absida, Tronul, Cupola, Cetatea, Vatra. Aceste picturi sint dezvoltate in cicluri aflate sub specia contemplativ-ceremoniala.

Marin Gherasim exploateaza multitudinea de sensuri ale imaginii, care, ca si in cazul lui Flondor, are mai multe niveluri semantice: pe de-o parte ea reprezinta imagine pur picturala, pe de alta parte devine simbol. Astfel in cazul Absidei acest simbol trimite la Grota, la Munte sau la Cupola celesta. Dincolo de aceste valori simbolice fara nici un echivoc, artistul experimenteaza si o „purificare“ a picturii care devine ascetica renuntind la seductiile cromatice si purtind si ea functii simbolice (ideea de germinare – brunuri si un anume rosu, sacrificiul moral – negru sau un rosu inchis, lumina – aurul, albul, ocrul auriu). Compozitia se rezuma la o schema simpla si clara, la evidentierea obiectului-simbol, subliniat printr-un desen zgiriat adesea in grosimea pastei, la o centrare si o simetrie desavirsite. Culoarea austera devine doar un suport pentru reliefarea formei; astfel fundalurile intunecate contrasteaza cu formele subliniate prin rosu englez sau ocru, alteori prin alb/gri. Pasta asternuta de obicei uniform se ingroasa, daca e cazul, cu nisip sau un alt material care ii da consistenta in asa fel incit ansamblul primeste aspectul monumental al unei arhitecturi mascind caracterul fragil si iluzoriu al picturii.
Tot un fel de „arheologie spirituala“ intreprinde si Paula Ribariu, laureata in anul acesta a prestigiosului premiu Hans Theo Richter, acordat de Academia Saxona de Arta din Dresda, dar utilizind alte surse de inspiratie decit cele amintite mai sus. Artista descopera arhetipalul in traditia folclorului romanesc in ceea ce priveste tipul generic al arhaicitatii, al omului primordial. Demersul sau artistic se desfasoara dinspre idee spre pictura si obiect, tinzind spre o sinteza de natura spirituala, in care forma, volumul, culoarea sint elemente complementare, contribuind la alcatuirea unor configuratii ideatice complexe.

Aparitiile sale in spatiul public, rare dar marcante prin gestul artistic bine definit din punct de vedere al conceptului, au surprins de fiecare data printr-un demers de natura filozofico-ideatica. Astfel seriile de expozitii din anii ’80 si de la inceputul lui 1990 continind lucrari din ciclul Kogaion, dedicat filozofului Constantin Noica, revelau o gindire arhetipala, in care, potrivit lui Jung, arhetipul defineste o stare potentiala, este „ca un recipient care nu se poate nici goli, nici umple“. In acest ciclu expozitional artista a lansat prima data conceptul de arheu, concept preluat din straturile culturale, lansat de poetul Mihai Eminescu si explicat mai tirziu de Constantin Noica. Arheul ar fi deci o structura care este pe punctul de a deveni realitate, daca i se ofera conditii favorabile realizarii lui. Aceasta definire extrem de supla ii permite artistei sa conceapa diferite forme simbolice complexe care reunesc mai multe alte simboluri consacrate, cum ar fi muntele purtind un continut alveolar, pestera, insula, iar alaturi de acestea include si prezenta umana reprezentata de o urma sau de o silueta vazuta din spate. Aceste concepte artistice au luat forma picturii realizate in moduri variabile si dispuse spatial astfel incit sa creeze un ansamblu unitar. Cromatica este subordonata functiei simbolice pe care pictura o indeplineste in primul rind si de aceea foloseste mai mult clar-obscurul iluminat din cind in cind de o lumina aurorala delicata sugerind impliniri in momente speciale ale timpului. Aceasta lumina nu este cea ordinara, ci una speciala, care poate fi asociata cu momentul creatiei sau cu unul de rascruce.

Ultima sa expozitie, din 1998, a dezvoltat aceste motive sub genericul Intruchipari, Arhei, Taine, motive care s-au cristalizat mai concludent intr-o viziune minutios elaborata. Arheii continua seria inceputa anterior, concretizindu-se intr-un ansamblu de suprafete pictate, de dimensiuni si forme variabile. Continutul ramine unul emblematic, legat in special de fiinta umana si destinul ei in devenire, exprimat prin imaginea unui embrion uman, dar si a aceleiasi siluete vazute din spate. Astfel Arheii aduc o configuratie mai complexa la care se adauga texte si schite ca ale unor trasee initiatice, oferind o pictura de tip conceptual.

In completarea imaginii oferite de aceste entitati se adauga Intruchiparile si Mumele, pe care le realizeaza ca pe niste aparitii fantastice, emblematice, fie sub forma unor pinze de dimensiuni impresionante, fie a unor figuri sculptate in lemn sau in carton si pictate ulterior. Aceste figuri indeplinesc functii multiple si misterioase, devenind cind un fel de ursitoare care hotarasc soarta oamenilor, cind niste aparitii faste/nefaste care vegheaza asupra momentelor esentiale din viata omului, insotind aceste „ritualuri de trecere“. Prin asemenea aparitii artista pare sa incerce sa aduca la suprafata, dupa cum s-a observat deja in discursul critic, elemente ale unei „culturi scufundate“ de care scria Frobenius.
Tainele completeaza seria de obiecte ce figurau in expozitie prin prezenta lor de relicvarii care contin energii sacre. Aceste misterioase cutii o data deschise lasa sa se intrevada in ele elemente slujind unui cult necunoscut si par sa se transforme in adevarate altare.

Amestecarea genurilor si a tehnicilor creeaza o impresie de polifonie; artista imbina pictura de mari dimensiuni cu obiectele, realizind un ansamblu spatial ce recompune un spatiu magic. Utilizarea tridimensionalului devine astfel o conditie importanta in realizarea acestui plan de evocare a sacralitatii.
Arta Paulei Ribariu este una a memoriei, o forma de recuperare a conceptelor si simbolurilor „uitate“ intr-o epoca care si-a pierdut reperele initiale. Este o forma de recuperare a unui timp mitic si de creare a unei punti de legatura intre om si cosmos.
Valoarea acestei opere consta in evidentirea continutului moral alaturi de cel artistic. Din punct de vedere artistic Paula Ribariu realizeaza o performanta unica in arta romaneasca, imbinind rafinat formele culturilor arhaice si populare cu formele artei contemporane prin transpunerea lor intr-un limbaj actual.

(Text prezentat cu ocazia festivitatii de premiere a Paulei Ribariu cu prestigiosul premiu Hans Theo Richter, acordat de catre Academia Saxona de Arta din Dresda.)