OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

M-am numarat printre cei care, la vremea initierii colectiei de texte critice Paideia asupra fenomenului arhitectural, sub autoritatea lui Augustin Ioan, au cirtit asupra utilitatii acestui tip de demers, cita vreme arhitectura noastra insasi, felul nostru propriu de a zidi si de a trai aceasta zidire se afla, consideram pe atunci, inca intr-o mare suferinta. intre timp, s-a adunat in numita colectie un numar impresionant de titluri ce dau seama despre menirea de a „face buna umbra pamintului“ si care se straduiesc sa decodifice sensurile acestei vocatii; tot intre timp, arhitectii nostri (unii dintre ei, cel mai probabil aceiasi carora aceste volume teoretice le sint folositoare) au dat tarii, si, uneori, Europei, cladiri de cert interes, care au ocupat cu demnitate paginile unor reviste si publicatii de prestigiu de aiurea. Cu alte cuvinte, scontata acomodare, care pe mine ma gasise sceptic, s-a dovedit a fi fost o operatie bine gindita, „cu bataie“, preconizindu-se boom-ul constructiv care avea sa recupereze in salturi diferenta fata de reflexia scrisa.
Ce aduce nou volumul lui Augustin Ioan fata de aceasta continuitate a „arhitecturii scrise“?

O intoarcere la radacini
Se pare ca, in esenta, urmarea unei singure lucrari/atitudini: argumentarea multiplu fatetata a unei sinceritati de principiu.
Stiut fiindu-ne ca sinceritatea este una dintre valorile arhitecturale „clasice“ (fie ea sinceritate relativa la materie, la partiu, la functiune si program), nu cred ca posibilitatea de a descoperi, in rindurile autorului, propunerea unei sinceritati de angajare fata de o arhitectura – cea romaneasca – ce isi cauta cu indirjire un rost este fortata. Nu este vorba de rostul esteticii consumiste, care invita si arhitectul, si receptorul la sibaritica pasivitate intelectuala, si nici macar de cel al vreunei stilistici acum descoperite, care poate fi motiva(n)ta pentru mediul profesional autohton.

Este vorba aici, credem, despre optiunea literar exprimata de a formula asteptarile unui mental spre a-i oferi ancore.
Anume? O intoarcere la radacini, vazuta ca redescoperire a realitatii imediate, ca si cum in concretul de linga noi sintem invitati sa (re)gasim numinosul, das Heilige, sacrul. Aici, in acest fel de adinc pe care nu sintem pregatiti sa il vedem, se afla adevarul zidirii, care trebuie doar ascultat (comparatia cu dicteul michelangiolesc al statuii care se afla in piatra survine instantaneu). in plus, ar mai fi vorba despre a gindi resursele arhitecturii noastre, cu (inca) puternice radacini in arhitectura rurala, in raport nu cu noile cerinte ale „alinierii la Europa“, cit cu o „programare“ a noastra spre a ne descoperi traditiile, in care zace ceea ce inca nu s-a scris despre noi. Ori, sa ne reamintim – traditio inseamna curgere, adica o scriere mitica, palimpsest nu in litere, dar in pietre, adaposturi, case si biserici.

Mai mult, aceasta invitatie indirecta la duhul poverismului nu este nici macar recuperare intelectuala, pe temeiul careia arhitectura noastra s-ar articula la o directie heideggeriana a fiintarii (desi o posibilitate in acest sens ne este sugerata), ci este o atitudine umana necesara, de respiro in fata tentatiilor de orgoliu, apropiata de acedia mai vechilor asceti. Turnura „duhovniceasca“ a acestei scurte „dari de seama“ despre un fapt reflexiv de arhitectura este posibila tocmai pentru ca, plecind de la generozitatea trairii, ea pare sa permita, asemeni virtutilor crestinesti, o dobindire a tuturor darurilor (omenesti, profesionale, spirituale) prin lucrarea unuia singur: odata ce felul tau de a fi (onest, rabdator, ascultator etc.) va fi asumat cu consecventa, vei cunoaste/gusta din toate celelalte daruri, pentru ca, in esenta, ele sint un unic si acelasi lucru – a te uita pe tine in limite, dar a incerca in acelasi timp sa te dezmarginesti. Pe aceasta treapta, probabil ca spiritul se echivaleaza cu intelectul, „cind cele ale lumii se sterg si doar intercesiunea ramine sa lucreze“.

Fireste, informatia noua abunda in carte, propunerile teoretice se succed in speranta unui dialog, fie el si departat, exemplele concrete ne sint aduse la indemina, scriitura colata surprinde si confera dinamica unei teme care nu pare a se epuiza. Dincolo de acestea, insa, razbate tonul matur-amarui al celui care, ajuns la rascrucea problemelor, isi traieste in fata noastra propria dilema vocationala, excelent sintetizata, cindva, de un mare spirit: „vei reusi sa-ti implinesti vocatia meseriei doar atunci cind o vei fi depasit.“ Si iata, este aici mai mult decit (gindire despre) arhitectura…