Galeria Veroniki Art a propus, pentru primele două luni ale
anului 2010, expoziţia colectivă de pictură, obiect şi desen Ritmuri pe alb.
Cinci artişti contemporani, Constantin Albani, Dan Bota, Anca Maria
Constantinescu, Rodica Anca Marinescu şi Vasile Pop-Negreşteanu sînt prezenţi
la Veroniki printr-o serie de lucrări al căror numitor comun este albul.
Ritmurile expoziţiei trimit cu gîndul spre pictura românească interbelică, acea
perioadă prolifică în care s-au şi cristalizat, de altfel, piaţa de artă şi
gusturile comanditarilor. Coordonatele de atunci sînt parţial valabile şi
astăzi. Relaţiile multivalente dintre tradiţie şi modernitate îşi au, în
continuare, locul lor în artele vizuale ale perioadei strict contemporane.
Revenind la Ritmuri pe alb, exponatele selectate nu vizează
răsturnarea experienţei vizuale anterioare, dar nici nu se înscriu într-o
posibilă categorie, pe care o vom numi, doar în acest context, „ceea ce ne-am
obişnuit să vedem în toate muzeele“. În continuare, vom comenta, mai degrabă,
criteriul de realizare a expoziţiei, decît lucrările în sine şi pe artişti,
deoarece un eveniment plastic reuşit nu este echivalent, în mod automat, cu
eventuala alăturare a unor capodopere. De altfel, catalogul editat de galerie
conţine toate informaţiile în acest sens.
Albul, ca element unificator, este învestit, în discursul
curatorial, cu atribute ale păcii, liniştii, purităţii. Văzut drept semn al
vieţii şi al morţii, acesta este echivalat axiomatic cu binele, fără a se
suprapune totuşi peste tiparele simbolismului. Strict vizual, albul introduce
în sistem(ul selecţiei) ideea prezenţei şi absenţei. Este vorba, dacă cititorul
doreşte, despre lumea albului mat al apusului, care absoarbe subiectul,
conducîndu-l spre nocturn sau de albul strălucitor al răsăritului.
„Unii afirmă că nu este culoare – ne spune curatorul
expoziţiei, Veronica Marinescu –, deşi în Antichitate făcea parte din cele trei
culori de bază, alături de roşu şi negru. Se folosea încă din Paleolitic, în
reprezentările animaliere din peşteri. Mii de ani mai tîrziu, este întrebuinţat
în pictură şi frescă, pentru prepararea suportului, iar odată cu utilizarea hîrtiei
în tipografie, ca suport pentru text şi imagine. În acest context a fost
considerat grad zero al culorii, sau absenţă a acesteia. În viziunea lui
Kandinsky, problema culorii trecea dincolo de domeniul esteticului, albul
semnificînd simbolul unei lumi în care s-au evaporat toate culorile, în
calitatea lor de proprietăţi ale substanţelor materiale.“
În toate culturile şi pe toate meridianele, albul este
asociat cu elementele diurne şi este considerat opus al negrului. Descompunerea
sa în cele şapte culori ale curcubeului (dintre care ochiul poate distinge
şapte sute de nuanţe) îi conferă statut(ul) unificator. Valorile date de
pictură sînt diferite totuşi de cele ale simbolisticii, oricît de tentante ar
fi asociaţile libere. Derivarea culorilor, pure ori compozite, cu griuri (alb
şi negru) vizează acordurile cromatice, consonante sau disonante.
Aristotel, în Poetica, observa că „minţile exacte nu au
încredere în pictura colorată. Cele mai frumoase culori aşezate la întâmplare
dau mai puţină plăcere decât un desen în alb-negru“. Kant desconsidera, la
rîndul său, culoarea, care ar fi doar element de „farmec“ al picturii,
recunoscînd desenul ca „singurul obiect potrivit pentru judecăţile de valoare“.
Culoarea este narcotică, manipulativă, înşelătoare. Privitorul care gîndeşte –
dacă e să ne luăm după filozofi – visează, în secret, la o pânză albă.
Cu plecare de la Ritmuri în alb, ne amintim că, în 1993,
Guggenheim SoHo Museum organiza expoziţia Singular Dimensions in Painting, în
care alburile austere ale lui Martin, Rauschenberg şi Ryman sînt puse în
relaţie cu negrurile elegante ale lui Reinhardt, Stella şi Serra. MoMa a expus
pînze(le) albe ale lui Robert Ryman (peste optzeci de lucrări).
Aceste expoziţii par să ţină de revenirea picturii monocrome
şi minimaliste. Totuşi, în acţiunile la care facem referinţă, a existat
surprinzător de puţin entuziasm teoretic, de tipul celui care a inspirat cîndva
radicalismul culorii şi al spaţiului gol. De data aceasta, absenţa culorii şi
imaginii nu mai provoacă reflecţii existenţialiste grave. Chiar şi tradiţia
creştin-romantică a interpretării metafizice pentru monocromie pare să se fi
epuizat, în context artistic. Pictura în alb nu mai este o oglindă a căutării
interioare sau o deschidere luminoasă către divin. În principiu, nu se mai
filozofează pe tema albului.
Aceste consideraţii ţin de tendinţele internaţionale din
artele vizuale ale ultimelor două decenii, cele spuse neavînd legături directe
cu momentul bucureştean care face obiectul articolului de faţă. Ideea care ne
interesează este că există un „acolo“ şi un „aici“ şi că sîntem cu toţii parte
a aceleiaşi lumi, inclusiv din punct de vedere cultural.
Continuînd o idee expusă anterior, expoziţiile reuşite, cum
este şi cea de la Veroniki, stabilesc un bun cadru de receptare a lucrărilor,
creează dialogul vizual între exponate şi stimulează intelectual privitorul.
Putem fi de acord sau nu cu obiectele expuse, dar important este ca acestea să
fie puse în valoare, să li se dea şansa de a exista prin calităţile artistice.
Fiecare om înţelege lucrurile pentru care este pregătit. Crearea mai multor
nivele de receptare reprezintă, în acest sens, o mişcare salutară.
foarte bineaurel viorel - Vineri, 19 Februarie 2010, 20:22
felicitari pentru articol.. am mai intilnit pareri asemanatoare in blogul de mai jos; merita sa intrati sa cititi, scrie ceva asemanator despre veroniki. foarte interesant..
atitudininihiliste.wordpress.com
Excelent scrisGeorge Adru - Sambata, 20 Februarie 2010, 08:04
Felicitari, domnule Mihai Plamadeala!
O cronica de mare tinuta profesionala, prin conceptie, trimiteri, viziune de ansamblu. Excelent!
Am vazut expozitia de la Veroniki: sunt acolo lucrari de mare sensibilitate. Le-as fi cumparat pe toate!
Ce pacat ca tocmai iubitorii de frumos, cei care pretuiesc valorile, nu au bani.
Sa mai scrieti, fiindca aveti ce spune!
Cred ca sunteti cel mai bun critic de arta al momentului. Trebuie sa mai adaug o observatie: multi critici de arta bat campii; dumneavoastra mergeti direct la obiect. Na va pierdeti in metafore nesfarsite. Asta inseamna nu numai talent, ci si responsabilitate, lectura multa, studiu intens si vizte in muzee. Mult succes domnule Mihai Plamadeala!
George Andru
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters