OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In acest an ne-am intilnit cu opera pictoritei Rodica Maniu (1890-1958) in doua expozitii. Prima a fost organizata la Muzeul National de Arta, iar cealalta este deschisa acum la Galeria Dialog (pina pe 16 noiembrie), aflata in incinta Primariei sectorului 2. Aici se prezinta lucrari inedite ale pictoritei, provenite dintr-o colectie particulara.
in ultima perioada exista un interes crescut, din partea colectionarilor mai ales, pentru opera unor artisti din perioada interbelica ce nu au facut parte din primul esalon valoric al artei noastre.

Acest lucru este binevenit, pentru ca putem construi o imagine mai apropiata de realitatea peisajului artistic, un tablou mult mai amplu al plasticii noastre, al circulatiei lucrarilor in epoca. Exista insa si un neajuns in aceasta tendinta de a scoate la lumina autori mai putin cunoscuti ai perioadei, ajungindu-se, mai ales in sfera pietei de arta, la confuzii in plan valoric, ce denatureaza o reala scara valorica. Am facut aceste precizari nu neaparat in legatura cu lucrarile Rodicai Maniu, ci mai ales pentru ca am remarcat ca exista tendinta de a nu privi critic opera lor, de a o prelua global, fara sa se aplice criterii de selectie absolut necesare.
Rodica Maniu-Mützner face parte din categoria pictorilor care au afirmat in arta romaneasca preferinta pentru pictura postimpresionista. Atrasa mai ales de efectele luminii, ea pune in valoare in lucrarile sale o sensibilitate cromatica de buna calitate, prin care stie sa surprinda, mai ales in peisaje, in compozitiile cu tarani, atmosfera, miscarea, emotia usor romantica. Ea are stiinta de a transpune reactia spontana, trairea unui anume moment. Asa ne putem explica placerea de a lucra direct in natura, dar mai ales putem intelege reusitele ei in domeniul acuarelei. Am vazut acest lucru in expozitia organizata la Sala Cretzulescu a Muzeului National de Arta al Romaniei, acolo unde se aflau o serie de acuarele remarcabile.

Ar mai trebui spus ca expozitia de la MNAR a pacatuit mult prin organizare, printr-o expunere mult prea aglomerata, o selectie ce nu a pus in valoare opera artistei, asa cum ne putem da seama acum, cind o privim din perspectiva istorica. in ambele expozitii am constatat inegalitati in creatia pictoritei. La Galeria Dialog, lucrarile expuse provin dintr-o colectie particulara, asa incit selectia era deja facuta, insa aici am remarcat organizarea si punerea lor in valoare. Cei care au ajuns sa vada ambele expozitii au putut avea o imagine destul de complexa a mostenirii artistice lasate de Rodica Maniu.
Ea studiaza in tara cu pictorul Nicolae Vermont, apoi la Paris, iar dupa casatoria cu pictorul Samuel Mützner sta o perioada la München si revine apoi, din nou, la Paris. A participat la expozitiile „Tinerimii artistice“ incepind din 1912. in 1924 expune la Bienala de la Venetia, apoi la Expozitia internationala de la Barcelona (1929) si, cu regularitate, deschide expozitii personale si participa la Saloanele oficiale. Ea a fost o prezenta activa si constanta pe simezele salilor de expozitii, opera sa beneficiind in majoritate de reactii favorabile.

Privind retrospectiv, creatia sa vine sa completeze imaginea picturii romanesti din perioada interbelica, inscriindu-se pe linia acelor artisti pentru care observatia atenta, sensibilitatea in fata spectacolului oferit de natura sint principalele surse de inspiratie.
Rodica Maniu a facut parte din grupul pictorilor care, imediat dupa Primul Razboi Mondial, au descoperit Balcicul. in pictura ei, imaginea marii, a naturii de aici capata o viziune romantica, unde vegetatia bogata, apa si soarele creeaza un spectacol vibrant si plin de energie. Putem spune ca, dintr-un punct de vedere, intreaga ei opera este regizata asemenea unui spectacol pe care il pune permanent in scena. Personajele sint surprinse in atitudini teatrale, costumate spectaculos, sugerind privitorului aceeasi ipostaza romantica, exprimind trairi sufletesti marcate de melancolie. Acelasi lucru il regasim si in compozitiile inspirate de viata la tara, de muncile agricole, cu scene in care personajele par surprinse in repaosuri fotografice, cu atitudini ce creeaza compozitii expresive, bine structurate, ce par a alcatui tabloul unor scene vivante...

Dar toata aceasta imagine de viata este foarte indepartata de realitate. Ceea ce supara in pictura Rodicai Maniu este incapacitatea ei de a da expresie realitatii puternice cu care se confrunta. Elementele compozitiilor sale, mai ales in cazul picturilor in ulei, par structuri artificiale ce alcatuiesc un tablou, decupaje dintr-o scenografie aranjata. Ea nu reuseste sa sustina, sa redea forta naturii, sa transmita energia interioara a unei naturi spectaculoase, sa patrunda dincolo de exteriorul decorativ al personajelor sale. Realizarile ei le descoperim mai ales in zona acuarelelor, unde ea are capacitatea de a inregistra cu spontaneitate, cu verva, modeleaza cu siguranta o gama cromatica variata, de mare finete. Calitatea acestor lucrari o descoperim in jocul subtil al luminii, in felul in care face din aceasta elementul esential al picturalitatii sale. Aici, linia ei este gratioasa si fragila, capabila de a sugera, cu toata libertatea, o poetica a spatiului, da dimensiune unor stari sufletesti cu puternice accente nostalgice.

Cele doua expozitii, realizate la distanta de citeva luni, au oferit o imagine relativ cuprinzatoare a operei Rodicai Maniu, o recuperare necesara, ce imbogateste tabloul picturii romanesti interbelice, dar asupra careia trebuie sa pastram masura atunci cind folosim cuvintul „capodopere“. Spun acest lucru, referindu-ma la una dintre prezentarile facute operei sale. Rodica Maniu este o prezenta in istoria picturii romanesti, se inscrie intr-un context general, fara insa a se numara printre individualitatile si reperele care au marcat destinul artei romanesti.