OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Criticul de arta Aurelia Mocanu ne-a oferit citeva din gindurile si zicerile ei memorabile despre lumea complexa si incitanta a artelor plastice romanesti, despre memoria ei culturala si despre lipsa acesteia, despre sansele mai mult sau mai putin virtuale ale artei romanesti. O arta care traieste din vocatia haoticului, in care citeva minti dublate de sensibilitate incearca sa intrevada o posibilitate de ordonare.

O intrebare sau, mai degraba, o provocare care ne-ar ajuta sa intelegem mai indeaproape lumea artistica din Capitala, poate si pe cea din tara: cum si de ce mai intram in expozitii?
Oamenii intra, azi, din ce in ce mai putin in expozitii. Se vine la vernisaje, insa cel mai puternic, in acest moment, este corpusul bine constituit al celor care vin la expozitii doar sa bea vin si sa manince piscoturi, al asa-numitilor „piscotari“. Ironic vorbind, sint oameni care „mai traiesc din arta“ si care se pot dovedi niste personaje cu o actualitate extrem de bine pusa la punct: stiu toate vernisajele, toate lansarile de carte, sint mai prezenti la expozitii, poate, decit multe alte personaje pe care le creditam din start cu o atare preocupare, dar, pe linga asta, ei sint posesorii unui fel de expertiza. Fiind prezenti la vernisaje, si de multe ori ascultindu-le, ei sint la curent cu o seama de ierarhii care functioneaza si pot chiar oferi niste cote ale artistilor expusi, stiu bine unde se plaseaza artisii, cei tineri, ca si cei batrini. Chiar daca acest corp este unul parazitar, ideal ar fi ca el sa fie interogat, la un moment dat, referitor la starea artei.

Apoi, desi imi indemn deseori studentii sa intre in expozitii, pentru a sti cu cine sa se bata, pe cine „sa inlocuiasca“ in aceasta piata de arta bucuresteana, si chiar europeana (caci multi artisti revin in tara ca sa expuna, cum ar fi cazul de acum al lui Cristian Paraschiv), pot spune ca ma confrunt cu o la fel de neinteleasa pentru mine respingere de plano a ideii de a vizita o expozitie. Foarte putina lume se mai duce, asadar, cu interes sa mai vada o expozitie, trecatorii intra, cel mai adesea, aici fie pentru ca asteapta autobuzul (Orizont), fie pentru ca tocmai ies de la Teatrul Nottara (Simeza). Oamenii importanti, eventualii colectionari sau oamenii care sint activi, cu putere economica, nici macar nu mai pot parca o masina intr-un spatiu central ca sa vada o expozitie seara, atunci cind ies de la lucru, deci cred ca, „ergonomic“ vorbind, accesul la o expozitie a devenit foarte dificil, aproape o aventura. Ofera, adeseori, expozitii bune MNAC-ul, dar din cauza locatiei la care se ajunge greu invitatia lui e aproape descurajanta, fie ca e prea cald, fie prea frig, fie ploaie, fie ora e nepotrivita, asa ca mare noroc cu micile inserturi in jurnal, la televizor, cu cele citeva emisiuni ce mai supravietuiesc pe canalul cultural, ca Magazin Expozitia; pentru un artist, este aproape un viol economic, un viol sufletesc, pentru ca te pregatesti indelung si observi ca, in afara prietenilor pe care deja ii cunosti si te cunosc, mai nimeni nu se intereseaza de expozitia ta. Nu se mai intimpla nimic la o expozitie, nu se obtine comunicarea, iar sensul iesirii in public aproape ca nu mai exista.

Subscriu. MNAC mi se pare un spatiu de receptare si de expunere cu calitati extraordinare, la care poti reveni cu placere, fie si numai pentru a vedea spatiul extrem de reusit creat de dnii Oroveanu si Spirescu, dar incercarea de a ajunge aici e tot timpul o verificare a propriei vocatii – daca vrei sa ajungi la cultura, trebuie sa treci printr-o serie de incercari: timp fizic pentru deplasare, rabdare, intelegere pentru controale s.a.m.d. Vorbind despre momentul istoric: dupa 1990, multi dintre noi asteptau, odata cu acel sentiment de „mare bucurie“, o sclipire, o manifestare directa sau mai constienta a artistului pe noua piata de arta creata: intru, ca artist, intr-o noua forma de existenta, intr-o noua conditie istorica. Asteptam, personal, o mult mai mare implicare si constientizare a acestei noi stari, pe care sa o pot regasi in arta. Putem vorbi de un atare sentiment?
Nu. Cred ca nu. Cum m-am ocupat de generatia anilor ’90, i-am privit inca din momentul in care au intrat „darimind portile“: au avut chiar ocazia sa-si schimbe profesorii, sa ii dea afara, sa aleaga, sa plece in Occident ca studenti. Au fost super-ventilati. Din aceasta generatie, insa, din generatia ’96, nu s-a ales mai nimic. Ei nu au fost acea enzima care sa duca lucrurile inainte, care sa fie bulgarele ce provoaca avalansa. Acum, ei sint aproape un morman de cenusa interesant. Ceilalti, sa zicem generatia 2000, pe care o putem considera ca fiind reprezentata de cineva ca Gorzo, sint deja internationali, „stranieri“, construiti astfel ca sa (se) vinda in afara si nu mai vor sa fie exponentii lumii de aici.

O provocare malitioasa: Gorzo si mai cine?
Daca stam si ne gindim, ei pot fi mai multi: e Papuc, care a beneficiat, ca artist, de o experienta de scenografie de cinci stele, la nivel international – o sedere de cinci luni in Africa de Sud, cu Spielberg, cred, pentru lucrul la decoruri. Ca o paranteza: dupa marele santier care a fost Casa Poporului, si care a antrenat, intr-o experienta de armata sau de mic Afganistan, generatii de studenti din Bucuresti si de la Cluj, care au profitat de aceasta oportunitate, de aceasta experienta comuna si pentru baieti, si pentru fete, a unui santier faraonic – cei care sint mai bine pregatiti pentru a cistiga din para-arta sint sculptorii pentru decoruri, pentru un lant de opere, teatre si filme ale Europei. in hale imense se lucreaza in carton, polistiren si papier-maché; apoi, ar mai fi vorba despre computerizarea meseriei artistice – exista extraordinar de multi graficieni care lucreaza nu doar in publicitate, ci si la trucaje de film – la Castell Film, de pilda. Adica in industriile mari ale imaginii. Nu se mai lucreaza faraonic la cioplit piatra si la ipsoserie, ci in industria de imagini a filmului si a publicitatii.

Putem intelege ca iesirea din spatiul strict al meseriei vocationale le face bine artistilor?
Nu prea au incotro. Pentru ca intotdeauna artistii trebuiau sa traiasca din ceva. Foarte multe nume sonore al artei noastre, in anii ’70 sau ’80, traiau din rochii, obiecte mici sau pielarie la fond (Fondul Plastic, n.n.). Si aceste lucruri nu trebuie nicidecum blamate, pentru ca vorbim de oameni care isi doresc sa aiba familie, sa isi faca o casa; ori, nu se mai pot realiza toate acestea doar din vinzarea poeticii tale artistice. Cit despre meseriile deductibile dintr-o ocupatie estetica „fundamentala“, si acestea s-au schimbat destul de mult. Generatia 2000 a fost promotia lui Ciubotaru si a lui Mitroi – ultimul, personalitate extraordinara ca mentor al formarii artistilor, si nu al „clonarii“, care l-a dat si pe Alexandru Radvan –, in timp ce la clasa lui Ciubotaru s-ar putea aminti un Florin Tudor. Tot pe atunci, in sculptura, Gorduz avea prima generatie de artisti care se reintorc la figurativ si la o traire clasicizanta a formei umane. Numitorul comun al acestor artisti in devenire fiind ca, formindu-se dupa 1990, pot fi altfel structurati sau formatati. insa, din pacate, trebuie sa recunosc ca nu mi se par atit de interesanti, poate din cauza unui lucru pe care l-ati spus mai inainte: ei nu pot depune propria lor imagine despre lume. Eu, in calitate de critic si istoric al artei, nu ii pot folosi ca revelatori pentru ce anume cred ei ca se petrece acum sau pentru ceva anume spre care ei evolueaza. Invit, asadar, in emisiunea Generatia 2000, personalitati „putin mai din urma“, care au, daca e posibil, si o mica experienta exterioara, absolut necesara pentru a te putea pozitiona cu rost intr-o noua lume. Trebuie sa (te) tesi intre lumi ca sa intelegi cine esti.

Si sa iesi din propria determinare, lucru care mi se pare absolut obligatoriu pentru orice artist care vrea sa evolueze. Lasind la o parte, insa, intrebarea mea rea, as vrea sa stiu daca, dincolo de aceste nume evocate, putem vorbi sau nu despre o „scoala“ ori macar despre „o intimplare comuna“ a unor oameni de la care putem spera ca se poate initia un soi de continuitate de mesaj? Au ei o substanta de la care se poate pleca, pe care o pot reclama sau perpetua?
Nu. Nu cred ca au. Este o miscare browniana imaginea pe care o am eu despre miscarea care ar caracteriza tinara generatie: fiecare dintre ei „isi face loc“, isi cauta o situatie conjuncturala care il alipeste de cite un nod de putere (numesc „nod de putere“ galeriile private, gen Galeria posibila, H’Art, Anaid, care promoveaza generatii tinere cu efortul de a face acest lucru la un nivel profesionist si international). Sint galerii private care, pe banii lor, participa la tirguri internationale de arta si incearca „sa faca cota“ unor artisti. „Functioneaza“ la Cluj Galeria Plan B, care a participat pe speze proprii la Armory Show, iar in presa internationala se spunea despre acest eveniment: „am deschis granitele pina la galerii din Coreea si Transilvania“. Nu era numita concret galeria sau oferta ei, dar brand-ul acestui eveniment avea printre determinarile lui Transilvania: si s-au mai petrecut evenimente la Köln, la Bologna (unde au fost H’Art si Galeria Posibila), la Viena, la Milano, tirguri internationale unde, pentru tot restul, prezenta romaneasca insemna ca „ne-am deschis spre Est“. Lucru care este foarte important, pentru ca, daca apari in aceste manifestari, practic reprezinti tot Estul, nu doar Romania. Aceste noduri de putere atrag artistii tineri, pe relatii din acestea, „amoroase“, in care totul decurge spontan, ca in amorul liber si in poligamia totala.

Si, in acest sens, se intimpla de citiva ani un lucru care, personal, ma bucura: multi artisti din Cluj isi doresc sa expuna la Bucuresti, dar si cei din Bucuresti isi doresc sa fie prezenti la Cluj, atunci cind Universitatea de Arte face acele manifestari bianuale, cind vine Lupertz sau cind se intimpla ceva la galeriile particulare din Cluj – dar desantul este, pentru moment, mai puternic din partea Clujului. Sint artisti care percep cu totul altfel imaginea, au alte prioritati decit cei din Bucuresti. Sint siguri de ei si destul de siguri ca persoane publicitare. Si la Iasi se intimpla lucruri „pe international“ prin efortul lui Matei Bejenaru si se fac si aici punti universitare. Oamenii gindesc diferit, reactioneaza diferit si isi descopera surse din cele mai variate parti ale lumii, multe dintre ele active pe baza unor relatii personale. Ne internationalizam abrupt, iar artistii de acum au foarte putin de-a face cu contextul romanesc. Si nu stiu daca e bine sau rau, dar in general nu ii intereseaza ce a fost in urma. Va asigur ca la Cluj un student nu are in cap imaginea unei lucrari de Bitan sau de Bernea – nu ii intereseaza; iar aici, in Bucuresti, cred ca de Ana Lupas putina lume mai stie. Aceasta generatie poate sa spuna cu calm: „nu ne intereseaza/si ce daca?/a fost“. E vorba de o internationalizare fortata, repet, dar asa se intimpla – nu mai conteaza radacinile, conteaza rizomul; intinderea pe suprafata, nu in adincime.

Ceea ce ma face sa imi amintesc, la rindul meu, o alta butada cinica: poti avea parte de toata aprecierea lumii, dar daca nu esti recunoscut in tara ta te bucuri de o recunoastere imperfecta. Apoi, cred ca ar trebui vorbit si despre oamenii care ramin, care aleg sa ramina in cadrul unor relatii sau centri de putere si autoritate. Ei unde se manifesta, acum? Ei pot fi un contingent „de mina a doua“, insa sint responsabili de un lucru nu mai putin important – cel de a intretine o coerenta, o continuitate de creatie.
I-am intrebat pe tinerii artisti ai promotiei 1990-1996: simtiti ca s-a produs o ruptura, o bresa in relatia voastra cu un mediu ori un timp sau percepeti mai curind o continuitate a lucrurilor? Aproape toti mi-au raspuns ca mizeaza pe o anume continuitate, pe trairea interioara si pe o experienta personala pe care si-o doresc comunicata. insa aceasta continuitate are viciul de a putea masca o platitudine, o „coconizare“. Nu cred ca trebuie sa te usuci in propria secretie – iar experienta strict personala nu inseamna deloc culturalitate impartasita. Un pedagog important dupa 1990, Horia Pastina, creeaza un soi de smerenie a persoanei; exista chiar un fel de „club“ care considera ca el mentine nucleul adevarat al picturalitatii, al omagiului maestrilor si al cultivarii scolii si sensibilitatii romanesti in pictura – un fel de generatie care intretine un tip de „ochi“ – lucru fara indoiala important.
Apropo de Pastina si imediata lui vecinatate – marturisesc ca asteptam, personal, o implinire a ceea ce incepuse sa fie in prima jumatate a deceniului 10 fenomenul Catacomba. Constat, din pacate, ca nici aici, in acest domeniu in care se putea vorbi, dupa mine, de un filon puternic, nu s-a intimplat mai nimic notabil. Dimpotriva – si spun asta cu tot regretul –, tot ce s-a petrecut acolo, ca posibilitate de devenire, a insemnat pentru mine un mare esec.

De ce?
in primul rind, pentru ceea ce tocmai am mentionat – lipsa de continuitate, si ca forma, si ca substanta.

Au ramas, totusi, expozitiile si cataloagele lor, iar artisti deloc neinsemnati precum Bogdan Vladuta isi recunosc datoria morala si artistica pe care o au fata de fenomenul Catacomba. Saminta, deci, a incoltit in cite cineva. Iar dupa parerea mea, cit mai poate face sau cit are interes sa faca expozitii, Sorin Dumitrescu le face foarte bine. Sa nu omitem ce se intimpla de patru-cinci ani la Mogosoaia, un lucru care merita apreciat. Sint, acum, o seama de artisti care isi doresc sa expuna la Mogosoaia, din cauze care tin de aulicul spatiilor, de diversitatea lor, lapidariumul de acolo este foarte cautat. „Catacomba“ aceasta este foarte dorita, dar ea mai exista, acum, doar ca „spargere holografica“ – exista, dar este in alta parte. Iar intr-un alt spatiu de tip catacombian (si el boltit, si el in caramida aparenta), la Cotroceni, au expus Oravitan, Nemtoi. Apropo de acest subiect, Alexandru Radvan si-a propus si el un obiectiv inalt – o expozitie pe marginea crestinismului pe ruinele Palatului Curtea Veche.

Marturisesc ca nu vedeam astfel aceasta continuitate a Catacombei, care mi se pare fragila in raport cu ce promitea, dar, probabil, trebuie sa ne bucuram ca ea se petrece si asa – e bine, totusi, ca ea se intimpla.
Si in tara, ofertele expozitionale intr-un spatiu de tipul amintit sint Baia Turceasca de la Iasi sau Galeria Matei de la Cluj. Si chiar oferta expozitionala de anul acesta a grupului Meta a avut succes pentru ca, din intimplare, ea nu a fost gazduita de cine stie ce spatiu nou si anonim, ci a fost situata intr-un vechi palat delabrat (Palatul Bratianu), intr-un spatiu vechi, tarkovskian, unde erau expuse lucrari foarte noi, stridente, iar aceasta intilnire dintre vechi si nou face foarte bine, e plina de expresivitate si sugestie. Poate ca ar fi foarte interesant ca, pe viitor, inainte de a fi renovate, aceste spatii vechi sa poata fi folosite ca galerii de arta sau spatii pentru evenimente artistice. Pentru ca toti noii artisti (si in continuare producem foarte multi artisti, sute pe an, sint cinci centre in tara care instruiesc artisti), chiar dupa absorbtia unui mare numar dintre ei in domeniile conexe amintite, chiar lipsiti de girul Uniunii Artistilor Plastici, se vor constitui in centre de activitate care sa le permita sa se exprime. Mai sint inca citeva bienale la Timisoara, Perifericul de la Iasi si multe, foarte multe manifestari punctuale.

Avem, deci, o productie artistica insemnata.
Sigur ca avem. Dar stiti care este viciul? Nu o documenteaza nimeni – se pierde. Pavel Susara, de pilda, gireaza de noua ani Muzeul de Arta Contemporana privat din Tirgu Carbunari, linga Baia Mare, cu colectii de gravura mica internationala, sculptura de simpozion, mail-art si pictura. Dar toti acesti „vectori“, artisti, critici, se rup unii de altii. Va mai propun, aici, un termen nou – cel de banchizare: cioburile se departeaza unele de altele, plutesc in deriva, si nimeni nu mai stie nimic de nimeni. Lucru extraordinar de prezent, deja, si in Romania: cine stie ca la Motru este o tabara internationala de umor? Cine stie ca la Garina este o tabara internationala privata de sculptura? in timp ce la Magura se iau lucrarile istorice existente si se transfera in curtile vilelor buzoienilor. Oamenii se duc si iau pietre ca pe buturugi si le pun ca pe pitici de gradina in propriile lor curti.

Un alt fel de asumare a artei!
insa o idee de informare, de documentare a breslei fata de toate aceste lucruri care se intimpla nu exista, pentru ca nimeni nu isi pune problema. Pe net apar scandalurile, certurile. Dar nimeni nu face si nu o sa mai faca vreo informare.

Pe net, dupa cum bine se stie, apar si punctele de vedere, dar si punctele de putere. Revin, insa, cu o alta intrebare: cum se uita critica de arta la toata aceasta productie artistica despre care afirmati ca este inca prezenta si spectaculoasa?
Cu condescendenta si resemnare, caci este dificila o vedere de ansamblu in a cuprinde totul ca informatie, de vreme ce fizic este aproape imposibil pentru cineva sa fie prezent la toate evenimentele anuntate. Este foarte greu, de pilda, sa fie cunoscuti profesorii tuturor acestor noi artisti, sa-i selectam apoi pe cei importanti si sa-i urmarim – toate astea te duc la un fel de supervinatoare in ale artei. Si asta o mai fac cei din virsta a treia a criticii. Cei de virsta a doua, intre 30 si 40 de ani, prefera sa fie curatori, asa ca nu mai au urgenta acestei informari, nu mai au mobilitatea care pe vremuri era sustinuta de schimburi, excursii si reviste, si ca atare mi-e greu sa stiu ce o sa se mai intimple.

Practic, in acest moment, arta nu mai are revista. Tot ce mai poate colecta cineva, din punct de vedere informational, tine de rubricile din ziare sau reviste saptaminale, apropo de banchizare.
Am ajuns sa ii sfatuiesc pe toti cei pe care ii cunosc ca imediat ce fac o expozitie sa isi creeze propriul lor CD cu imaginea evenimentului. Este tot ceea ce cred ca poate face acum un artist pentru el.
Daca s-ar dori consultarea arhivei unui anume gen artistic dupa 1990, oricine are sansa reala de a gasi acolo o mare gaura neagra.
Cu cit informatia prolifereaza, asezarea si ordonarea ei devin sisifice. Ele nu se mai asaza pe nimic... Sintem aproape condamnati sa nu avem memorie recenta…