Locuinţa Iulianei Vîlsan este
despărţită de studioul ei printr-o scară interioară. Această
scară interioară a fost închisă din motive de natură
politică timp de aproape 40 de ani, înainte de a ajunge
Iuliana în acest domiciliu. Şi dacă asta nu era de ajuns
pentru o punere în scenă a contextului în care creează
Iuliana Vîlsan, trebuie adăugat faptul că locuinţa aceasta,
împreună cu studioul aferent, au aparţinut pictorului Arthur
Verona.
Iuliana descoperă această scară şi,
cumva firesc, o reface din metafore ale lumii prezente. O scară
construită pentru a fi folosită şi apoi închisă pare un
lucru bizar şi cumva împotriva naturii clădirii. Însă
din pricina faptului că această scară a fost închisă, ea a
fost ferită de schimbări şi s-a conservat aproape perfect, ceea ce
nu s-a întîmplat cu restul spaţiilor, expuse uzurii.
Cheia simbolică cu care Iuliana redeschide această scară este cea
a explorării contextului istoric românesc al celor aproape 40
de ani de „închidere“ generată de regimul comunist într-o
lume utopică. Redescoperirea acestui fragment de lume este privită
cu îngăduinţă şi cu grijă. Această scară interioară
închisă păstrează avantajele simţurilor şi pe cele ale
pasiunilor lumii rămase doar la stadiul de univers imaginat, ferit
de modelele şi de tendinţele realităţii consumului. Arta Iulianei
redescoperă scara interioară în toate clădirile subiective.
Microrealităţile acestui spaţiu par
nişte fantezii construite de o imaginaţie poetică fără o miză
aplicată. Şi uneori, aceste imagini se ciocnesc de bariere de
percepţie cu care se înconjoară lumea mărfurilor culturale
şi simbolice ale ideilor preconcepute, aflate sub semnul vitezei
consumului. De altfel, în mai multe ocazii, arta Iulianei
Vîlsan a provocat dispute artistice începînd cu
proiectul expoziţional „Animalul“, din 2000. „Nevoia de zbor,
rîs şi umor formează împreună un apel la toleranţă
şi o invitaţie de a intra măcar pentru o secundă în pielea
animalului cel mai detestat.“ Pentru că, fie prin pictură,
grafică sau scenografie, Iuliana creează o lume exprimată în
imagini sau în cuvinte în care adună o sumă de contexte
trăite cu emoţii specifice, cu întîlniri, bucurii şi
tristeţi găsite în spaţii cu astfel de energie. Şi atunci
cînd le redă lumii, prin vehiculul imaginii, nu ţine seama de
mimetismul de formă sau de cel conceptual al scenelor realităţii.
„În interiorul transparenţei, al vulnerabilităţii, al
fragilităţii, am găsit un univers autentic, viu, care vorbeşte de
o lume neatinsă, adevărată, credibilă.“ Aşa că arta Iulianei
ajunge uneori să fie privită prin ochelarii cu dioptrii ai
decorativismului sau ai culorii pure, care deformează însă
acurateţea imaginii şi a mesajului.
Poate unul dintre aspectele cele mai
interesante ale deschiderii către această scară interioară este
ideea de terapie prin artă. Pentru că, implicit prin ideea evadării
pe care creaţiile o conţin indiferent de limbajul selectat, Iuliana
ajunge la „cunoaşterea prin contaminare, o înţelegere şi
un cîştig al toleranţei faţă de celălalt. Un gest
necesar.“
Deschizînd prin artă scara sa
personală, Iuliana îşi confruntă, printre rămăşiţe de
iluzii, momentele existenţei personale. Coduri de culoare îşi
găsesc semnificaţia precisă fiind suport pentru elemente
sintetice, dar totuşi figurative, precum dantela, musca,
căruciorul-univers, ochiul zburător sau buzele plutitoare, care
alcătuiesc mitologii personale. De fapt, în creaţia sa,
Iuliana îşi asumă o prelungire a ceea ce este vulnerabil în
imagine: „semnele făcute sînt evadări către o secundă
care să-ţi permită să fii atent la infinitezimalul mic, la
mesajul pe care celula vie, cu care fiecare a fost înzestrat,
vorbeşte unic fiecăruia dintre noi“.
Pînă acum, metalimbajul artistic
al Iulianei Vîlsan s-a prelungit în microuniversuri
exprimate prin desen, pictură, scenografie de teatru, care au
funcţionat ca trepte ale descoperirii propriei sale scări
interioare, însă care au antrenat exerciţiul altor descoperi
în lumile privitorilor-exploratori.