ARTE VIZUALE. Septima mare

Despre Gh. I. Anghel şi Întoarcerea lui Odiseu

Autor: Aurelia MOCANU | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Berbec de aprilie, născut cu un an înaintea declanşării celui de-al Doilea Război Mondial, într-o familie de machedoni gălăţeni, din onorabila profesie a căilor ferate interbelice, Iorgu Gelu Anghel (adică prof. univ. dr. Gh. I. Anghel de la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti) poate fi fermecător repovestit, ca traiectorie de viaţă, după numele celui mai recent ciclu pictural al său, Întoarcerea lui Odiseu. Anghel, pictor nominalizat la Premiul Naţional pentru Artă şi Premiul Prometheus pentru Opera Omnia (2007), a călătorit pe mare în cea mai crudă tinereţe. Dar, ceva mai devreme chiar, se înscrisese, prin iniţierea unei mari artiste marginalizate, dar instruite, la şcoli europene – Lola Schmirer Roth –, pe o cale regală a picturii. Nepotul lui Crisanti, cherhanagiul imortalizat în titlurile pînzelor sale, a făcut, după fiecare expoziţie premiată în Bucureşti, cîte o întoarcere la Muzeul de Arte Vizuale din Galaţiul copilăriei sale. De aici, de la Gurile Dunării, va porni, printr-un hazard norocos, selecţia şi apoi onoranta premiere de la sfîrşitul anului 2006, a Academiei des Beaux-Arts din Paris, la salonul de toamnă de la Grand Palais.

Septuagenarul „metec“ (alter ego din titlurile sale confesive), cu apariţie elegant boemă şi melancolice bucle sărate de valuri (ca ale lui Moustaki), pregăteşte, pentru luna octombrie a acestui an, o importantă expoziţie franceză. Semnătura sa nouă, cu litere greceşti, „ANGE“, va „ilumina“ Lyonul şi apoi va intra în circuitul galeriilor private pariziene. Cu absolută seriozitate a branşării pe valul vizibilităţii sale europene, cu o disciplină de atelier interiorizată de o viaţă şi – realmente fascinant – cu o stare de graţie în a-şi epura, la acest prag de vîrstă, densa şi preţioasa sa formulă de picturalitate, Anghel are ambiţia de a oferi galeriştilor francezi aproape 40 de pînze cu totul noi, pe formate medii şi mari.

Vibraţie cromatică spre combustie

Pictura lui Anghel, fără a părăsi gestualismul, adică un dicteu energetic racordat la stări retiniene, a devenit aproape „o stare de a picta“, care s-a rafinat de-a lungul unui parcurs ce dăinuie de aproape jumătate de veac. Este, în primul rînd, o stare de vibraţie cromatică nu spre atmosferizare, ci spre combustie. Nu se deschid spaţii, ci se exfoliază ţesuturile lucrurilor şi văluri de memorie. Chiar dacă mai intuim un ţărm, un tumul, un orizont de peisaj, imaginarul picturii sale nu deschide spaţii. Pensula scrijeleşte sau mătură coaceri, uscări, patină de vremuri, colb şi cenuşă. Anghel răzuieşte uneori uleiul – şi aşa acuarelat mat, ca o fină angobă, sau ca un lustru de terra sigilata – pînă dincolo de grundul picturii. Desenul uşor, încîrligat de pensulă, al unui picior sau mîini încordate, vine la Anghel după o decizie epuizantă de a intui dozajul sunetului prelung, de aramă veche, al picturalităţii sale. Apoi mulţi funigei pestriţi în culoare şi, mai cu seamă, adoratele litere eline plutesc peste scenele sale şi se încîlcesc peste jarul stins al poveştilor de desfrînare dionisiacă.

Iubirile casanovice invocate atemporal de pictor vor fi fugitive, pestriţe, melancolice. În glisajul cronologic al fragmentelor de lumi, Anghel însuşi a devenit un resort sensibil la memoria afectivă, al cărei terminal este întru totul atingerea de val a pastelor picturii sale. Fragmentul poartă inevitabil marca unei „pierderi“, ceea ce se simte acut într-o anumită zonă de bordură, de tăietură, de ruptură. Paradoxal, fragmentul capătă astfel forţă de focalizare. Fragmentul este la Anghel o entitate invadatoare, o străfulgerare care menajează un spaţiu unde se poate simţi, pentru o clipă, ordinea pierdută. Fragmentele lui de figuraţie menţin şi confirmă oscilaţia între dispersie şi integritate.

Un arheo-imaginativ

Un fragment (concept la care a meditat dascălul universitar Gh. Anghel) din pînzele lui, din colaje sau din ediculele de ceramică, care a stat sub travaliul mîinilor pictorului Anghel, nu poate fi confundat. Îşi evocă apartenenţa, ca un fractal. Există o anumită calitate de atingere a pastei, „tip Anghel“, elastică, acoperitoare şi periferic transparentă. Pictorul nostru este la fel de subtil în grifa pensulaţiei sale ca un Cy Twombly, american fascinat deopotrivă de Mediterana, dar nu la fel de bîntuit de memoria pontică, eurasiatică, a straturilor de istorie. Pictorul povesteşte încă şi portretizează, dar sub un detritus de efecte plastice, vestigii căutate cu mari rafinamente de aventuri texturale. Astfel, Anghel nu e un abstract, ci un arheo-imaginativ, am putea spune, după competenţele sale eline. Carne şi miez, ardere, memoria straturilor şi culorile patinei mocnesc sub jarul griurilor „Anghel“. Figuraţia bruionată rudimentar, precum cea a stiletului pe ziduri de docuri, se întîlneşte cu graffitismul mimat suburban de un J.-M. Basquiat, dar fără ricanarea acestuia. Unghiul de citire a figurativului aluziv al lui Anghel este, de cele mai multe ori, cel al vederii de sus, ca într-un strat arheologic decopertat brusc peste rămăşiţele unei orgii. Anatomiile uşor dezarticulate se recompun din fragmente, cu unghiul ascuţit al membrelor răşchirate activînd spaţiul picturii.

Din 2007, toposul atît de vast al lui Odiseu convoacă – după toate iubirile de-o noapte, cele defuncte, centaureşti, sau cele botezate Pasifae Melissa, Semira – o Penelopă îndoielnică în fidelitatea ei. Aşa apare o minunată pînză centrată pe motivul centurii de castitate, aşa apar crochiurile (imaginare) de lupanar, făcute pe caietele sejurului de lîngă Itaca, în insula Lefkada. Anghel poate să susţină exemplar un freamăt de semn şi de strat pictural pe pînze de peste doi metri, compuse deschis, voit abrupt-rudimentar. Acum, în lucrările recente, pictorul bordează cu ritmul foilor de caiet pline de imagini (atent colate şi integrate picturalului) cîte o figuraţie centrală memorabilă prin chiar esenţializarea ei şi economia de mijloace expresive. Compunerea aminteşte izvoadele cu scene perimetrale bogate iconografic din viaţa sfîntului. Revine ades, în miezul pînzelor lui Anghel, rezumatul de profil-mască, cu ochi decupat precum o frunză de salcîm, uneori cu barbişon de satir arhaic, căruia i se înfige, deloc melopeic, cîte un fierăstrău în creştet sau o foarfecă în limbă. Cu toate aceste trimiteri violente sau debridări lubrice, parcursul oricărei etalări picturale a lui Gheorghe I. Anghel are efectul unui flaut de cobră, nu-i poţi scăpa farmecului, ţi se induc ocoluri şi reveniri. Apoi, reverii.

Recomanda articolul prin: