OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În luna ianuarie 2009, Institutul Italian de Cultură „Vito Grosso“ din Bucureşti a fost gazda expoziţiei Aproape Pustia a artiştilor Doina Mihăilescu şi George Mircea, eveniment curatoriat de Oliv Mircea. Cei doi artişti, care aparţin unor generaţii diferite, expun pentru a douăsprezecea oară împreună. Discursurile lor sînt convergente, ambii refuzînd tipul de catharsis al negativităţii. Ei încearcă o pedagogie a luminii, a picturalităţii, a unei lumi simbolice marcate de sacru. Prima expoziţie comună, Lucrarea celor şapte zile pentru ziua a opta, a fost realizată la Bacău, la Centrul „George Apostu“, în urmă cu cinci ani. Întîlnirea s-a articulat la modul ideal, depăşind orice anticipare. George Mircea – pe atunci bursier la Roma – venea cu o serie de altare, a căror schemă compoziţională orizontală propunea trei nivele: mundan – al solului, cel al transfigurării, reprezentat prin plasarea unor mere pe un pervaz şi nivelul celest, cu orizontul şi cerul.

În perioada „tîrzie“ a artistului, solul a ajuns a fi reprezentat prin sugerarea unui covor oriental, descriptiv şi floral, de tipul celor donate de pelerini bisericilor europene (care înfăţişează, la modul stilizat, paradisul terestru ori mihrabul). Fereastra pe al cărei pervaz sînt aşezate merele, simboluri ale trecerii şi devenirii, este asimilată Porţii Învierii. Cerul, constituit în fond, aduce sensul, din punct de vedere perspectival, dar şi la figurat.

Cele două viziuni asupra aceleiaşi lumi, văzute iniţial de artişti şi împărtăşite privitorilor prin lucrările lor, s-au completat reciproc. Expoziţia a plecat de la Bacău la Veneţia, apoi la Pisa, Vatican şi la Santa Maria, în Montesanto. Fiecare pas a însemnat altă selecţie de lucrări, alte strategii de expunere şi alt discurs de susţinere. După zece expuneri în italia, artiştii şi curatorul au considerat că acel episod trebuie încheiat. Ceea ce trebuia să fie a douăsprezecea şi ultima expoziţie Lucrarea celor şapte zile pentru ziua a opta, desfăşurată în România (de unde pornise), s-a transformat în debutul unui alt ciclu, cel despre care discutăm în rîndurile de faţă. În primele zile ale lunii februarie, „noua“ expoziţie a plecat spre Compostela, în Spania, ca urmare a interesului materializat într-un contract ce va cuprinde numeroase trasee continentale.

George Mircea aduce de această dată, pe lîngă „noile“ altare comentate anterior, o serie a copacilor. Accentele verticale ale lucrărilor, de mari dimensiuni, sînt o replică ritmică a Stîlpnicilor. Interesul artistului se concentrează asupra modului în care lumina penetrează umbra pădurii şi a modului în care aceasta o absoarbe. Se înregistrează şi o trecere discretă dinspre figurativ spre abstract. Lucrările vizează trunchiurile, nu coronamentul ori rădăcinile. Titlul ciclului este: „Pădurea, un oraş al copacilor“. Axele verticale relaţionate prin inerţia retinei cu orizontalele altarelor trimit spre motivul cruciform.

Doina Mihăilescu şi George Mircea acţionează pe un tărîm al artei, cu mijloace exclusiv artistice, nu prin luare de poziţie. Axa lor de încadrare este cea pe care s-au înscris Horia Bernea, Sorin Dumitrescu, Horia Paştina, Paul Gherasim, Marin Gherasim şi numeroşi alţi maeştri. Iubitorul de artă (din întreaga lume) care străbate drumul spre San Giovanni Laterano, Assisi sau Compostela va ignora, cu siguranţă, acele caricaturi ori grafitti alimentate de surse iconografice sacre şi se va îndrepta firesc spre familia spirituală a celor citaţi.

Dincolo de ceea ce exprimă intrinsec expoziţia şi colaborarea celor doi, remarcăm discursul artistic convergent al unor lucrări venite din zone diferite: a icoanei şi a picturii de şevalet tradiţionale. Încheiem printr-un apel la Nietzsche, care semnala în Voinţa de putere faptul că pierderea transcendentului a transformat valorile morale în valori cardinale. Acestea, în absenţa divinităţii, acutizează însă lipsa sensului, deja pierdut prin ruptura cu sacrul. Dialogul între generaţii, pus în evidenţă de Aproape Pustia, şi faptul că postmodernitatea nu reprezintă doar discurs negativ, demolare, ci şi reconstrucţie, înseamnă totodată că lumea, inclusiv cea a artei, are un sens.