OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

M-am aflat in vara aceasta in vacanta la Saliste, in Marginimea Sibiului. Locurile copilariei, unde revin cu drag, desi, la fiecare intoarcere, distanta dintre amintiri si prezent este tot mai mare. Lucrurile se schimba si in bine si in rau, intilnesti tot mai putini cunoscuti de fiecare data, dar cu toate acestea, exista ceva in mine ce pastreaza o legatura profunda cu ceea ce se afla acolo. Am nimerit la Saliste la Zilele culturii salistene, un fel de sarbatori cimpenesti, altadata numite „maialuri“, dar care, atunci, nu-si aveau locul in plin centrul orasului de acum, ci undeva, intr-o poiana la padure. Doua zile in care muzica a rasunat in toate colturile localitatii, obligind pe fiecare sa traiasca la unison momentul. Altfel, localitatea frumoasa, prospera, bine gospodarita, de la primarul careia ar avea de invatat multi dintre primarii marilor orase.

M-am gindit ca nu degeaba Salistea se afla la aproximativ douazeci de kilometri de Sibiu, capitala culturala europeana in acest an – si acolo este un primar gospodar, care a reusit, la prima vedere, sa transforme cel putin centrul istoric al Sibiului intr-un oras european. De ce spun la prima vedere, pentru ca ma asteptam sa regasesc ceva din farmecul orasului de altadata. Sibiul, unde veneam din cind in cind cu parintii, plimbindu-ne pe strada principala, careia, chiar si in anii comunismului, ei ii spuneau tot Regina Maria. Iar pentru mine, aici se aflau in primul rind magazinele de tot felul, cofetariile cu prajituri innebunitoare, cu mesele din marmora la care abia asteptam sa ne asezam, mezelaria La Floas, cu mirosuri ademenitoare, uneori erau si prinzuri servite la Imparatul Romanilor sau la restaurantul Bulevard, dar cele mai emotionante erau intilnirile parintilor mei cu cunostinte, felul politicos in care oamenii se salutau, isi vorbeau. Pe Regina Maria, lumea, indiferent de ora sau zi, iesea la plimbare, era un loc cunoscut de intilnire, era o lume pe care n-am mai regasit-o in alte locuri. Iar imaginea doamnelor sprijinite cu bratele pe o pernita, privind strada de la geamul locuintei lor, m-a facut multi ani sa cred ca nimic nu poate fi mai minunat decit sa locuiesti pe strada Regina Maria la Sibiu.

Ajung in fiecare an la Sibiu, dar de cele mai multe ori, am senzatia unui oras strain, caruia ii recunosc arhitectura, decorul, dar care a pierdut farmecul lui esential, cel care m-a facut, peste ani, aflindu-ma in citeva dintre orasele medievale ale Europei, sa resimt atmosfera copilariei mele. Sibiul avea ceva impunator si familiar totodata, obliga la civilitate pe toti cei care treceau prin el, te determina inconstient sa-i respecti trecutul, sa fii pe masura orasului. De aceea, poate, cei cincizeci de comunism aici sint mult mai vizibili. Blocurile, care din fericire au ocolit centrul, aici par mai meschine, noul da o nota agresiva orasului, iar lumea straina de zona se recunoaste imediat.

Sibiul nu mai este orasul pe care-l stiam
In acest an, am regasit Sibiul asa cum ii sade bine. Cu arhitectura ingrijit restaurata, cu pavajul refacut, animat de turistii curiosi. Dar in afara ambiantei, Sibiul nu mai este orasul pe care il stiam. Pe frumoasa strada pietonala nu mai regasesti nimic din ceea ce constituia atractia ei comerciala. Nu magazine diverse, nu cofetariile ofertante, nu mezelaria, nimic din ce ar putea retine sau interesa un turist in trecere. Birouri, sedii de banci, magazine de telefoane, bijuterii scumpe, sali de jocuri si o multime de fast-food-uri, pizzerii, berarii, mici restaurante intre care m-am bucurat sa regasesc celebrul Bufnita, unde am mincat o pizza, cafenele. Marea majoritate a acestor localuri erau in lipsa de clienti, iar imaginea pe care am vazut-o intr-o duminica dupa-amiaza m-a intristat mult. Parinti cu copii, tineri adolescenti se plimbau de la un capat la celalalt al strazii, fara a gasi un local adecvat virstei lor. La celebra, altadata, cofetarie Trandafirul rosu, peisajul era dezolant, oferta aproape inexistenta.

Ma intreb daca este vorba despre lipsa unui simt pragmatic, faptul ca nu constientizam sansa de a mai avea lucruri specifice si preluam mecanic, as spune, ceea ce se gaseste oriunde, la tot pasul. De aici porneste, cred, dezamagirea pe care am avut-o in aceasta vara la Sibiu, unde, in afara arhitecturii, orasul trece prin aceleasi transformari, proprii „globalizarii“, ca orice alta localitate. Nimic special, nimic personalizat, pe masura ambiantei lui, prezentind turistului aflat in trecere doar efortul de a da si Sibiului imaginea contemporaneitatii noastre.
In Piata Mare se afla montata o scena unde se desfasoara concertele in aer liber. Pentru localnici, miile de decibeli sint greu de suportat aproape seara de seara si ma intreb care este efectul acestora asupra vechilor cladiri aflate in imediata apropiere. Sentimentul pe care l-am avut ca turist prin Sibiu a fost ca accentul, in acest an cultural, a fost pus pe manifestarile stradale, probabil din dorinta de a face mult, de a oferi un spectacol permanent, o ambianta prin care sa nu uitam ca ne aflam intr-un an special.

O vizita la Muzeul Bruckenthal nu m-a entuziasmat pe masura faimei lui, am regasit muzeul destul de trist ca aspect, prost iluminat, cu o expozitie temporara, intitulata Confluente europene, ce ridica vizitatorului multe semne de intrebare, caci nu s-a putut gasi in sali nici un material informativ. Nu am reusit sa invatam de la europenii pe care ne straduim sa-i imitam ca informatia joaca cel mai important rol. Si nu la nivelul unor tiparituri pretentioase, ci ca material informativ, xeroxat, pe care vizitatorul il ia direct din salile de expozitii. Iar un al doilea lucru pe care ar trebui sa-l invatam este cel al prezentarii, al felului in care facem oferta. Iar in acest sens, Muzeul Bruckenthal ar trebui sa se „europenizeze“, mai ales ca, asa cum am constatat, el este asaltat de vizitatori de pretutindeni.

Continuind incursiunea in sfera artelor plastice, in aceste zile, expune la Sibiu pictorul Silviu Oravitzan, in sala de arta contemporana a Muzeului Bruckenthal, un eveniment pe care trebuie sa-l punem in directa legatura cu cea de „a treia intilnire ecumenica europeana“ desfasurata saptamina trecuta aici, si pe care il vom comenta intr-un numar viitor. Tot o expozitie in jurul acestui important eveniment este si cea deschisa la Sala Thalia, intitulata Obiectul sacru, a Vioarei Popescu Dinu. Venita de la Bistrita, ea reuseste, prin obiectele de sticla realizate, sa aduca aminte de importanta elementului decorativ in contextul artei bizantine.
In final, as spune ca, daca Sibiul s-ar fi straduit sa-si pastreze specificul si in privinta obisnuintelor ce tin de o traditie a vietii de zi cu zi, de o societate careia i-a placut intotdeauna sa se intilneasca la o prajitura, sa tirguiasca in micile magazine, toate acestea concentrate in zona centrala, sa stea pe o banca si sa admire strada, impactul ar fi fost mai puternic asupra vizitatorului, atmosfera vechiului oras, relatia cu arhitectura, legatura dintre nou si vechi ar fi fost mai organice.