OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La Sibiu, la Galeria de arta contemporana a Muzeului Brukenthal, s-a deschis cu ceva timp in urma o expozitie semnata Silviu Oravitzan, artist cu opera caruia ne intilnim rar pe simezele din tara.
M-am gindit destul de mult la necesitatea acestui articol. Pe de o parte, trebuie marcat evenimentul expozitional, iar pe de alta parte, cele doua consistente albume ale artistului, editate in ultimii ani, beneficiaza de ample comentarii asupra operei sale.

De-a lungul anilor, artistul a deschis numeroase expozitii in mari galerii din Europa si America, a intrat in contact cu personalitati importante din sfera teologiei, a istoriei si criticii de arta, a filozofiei, toti acestia descoperind in creatia sa semnificatiile profunde ale unor trairi autentice, un dialog intre „cult si cultura“. Voi comenta creatia lui Silviu Oravitzan nu doar din perspectiva semnificatiilor, ci mai ales a capacitatii ei de a fi deschisa unui amplu spatiu cultural.
Impactul pe care-l provoaca intilnirea cu pictura lui Silviu Oravitzan este puternic, indiferent de zona din care vine privitorul. Avem de-a face, in cazul lui, cu acel tip de discurs ce poate intra intr-un dialog perfect cu interlocutorul, pe paliere foarte diferite ale comunicarii. Regasim destul de rar, mai ales in domeniul artelor plastice, aceasta capacitate de a face ca opera sa-si traiasca esenta ei, fara a inhiba niciodata pe cel care o priveste. Este poate lucrul cel mai important pe care ni-l propune artistul, prin arta lui eminamente religioasa.

Felul in care Silviu Oravitzan abordeaza aceasta problematica tine, in primul rind, de semnificatiile ei profunde si nu de „jocul“ cu elementele unei iconografii mult prea mult exploatate in ultimii ani, care nu trece aproape niciodata de citatul vizual, lipsit de traire si profunzime. El reuseste sa paraseasca sfera naratiunii, abordind problema in elementaritatea si in simbolistica ei profunda. Tema esentiala a picturalitatii sale este lumina, lumina spirituala, lumina revelatiei divine, cea dezvaluita pe muntele Taborului, in momentul Schimbarii la Fata a Mintuitorului. Ea vorbeste despre miracolele date lumii in cei peste doua mii de ani de crestinism, despre posibilitatea ca prin credinta sa ne apropiem, sa imaginam fata nevazuta a acesteia, sa trecem dincolo de materie, in sfera inefabilului. Pentru a da expresie tuturor acestor lucruri, Silviu Oravitzan foloseste un numar restrins de simboluri, optind pentru cele fundamentale: Crucea, Centrul, Lumina, pentru geometrie si abstractie in domeniul limbajului plastic.

Ceea ce da individualitate creatiei sale vine din intelegerea profunda a scopului acestei creatii, din capacitatea artistului de a transfigura in spiritul contemporaneitatii limbajului un tip de imagine, deja conventionala, a artei religioase. El nu se abate de la principiile de baza ale artei bizantine, interpretate nu din perspectiva iconografica, ci plastic. Descoperim in toata opera sa importanta dominantei cromatice, a semnificatiilor ei simbolice. Raportul forma-culoare, in cazul lui, nu se citeste la nivelul figuratiei, ci al semnificatiilor simbolice, al raporturilor ce exista si traiesc pe suprafata tabloului, al exploatarii de artist a acelor „vibratii“ ce se nasc la nivelul vizualului si fac ca imaginatia privitorului sa treaca dincolo de limitele unei realitati directe. Ale unor suprafete care incorporeaza si emana lumina.

Pe cit de puternica este ca efect optic, ca impact estetic, obligind pe cel care ajunge in contact cu ea sa spuna, cu siguranta, „ce frumos!“, pictura lui Silviu Oravitzan are, de fapt, un public foarte precis, se deschide cu adevarat doar pentru cei patrunsi de esenta misterului acestei lumi, asa cum aflam din cuvintele lui Grigore Palama, puse pe frontispiciul unuia dintre albume: „Iar daca tu prin numele de lumina cobori la rang de creatura acea Lumina dumnezeiasca, afla ca in acord cu acest nume sint si cele mai presus de fire, mari si inalte, intre care sint si necreatul, neinceputul si vesnicul. Si daca nu stii, nu fi viclean de bunavoie; invata adevarul. Caci chiar daca are numele de lumina, se numeste lumina adevarata sau, mai bine zis, Lumina adevarata in care Dumnezeu Se imbraca ca si cu o haina“ ( cf. Ps. 103, 2). Creatia lui Silviu Oravitzan este un imn inchinat luminii si, asa cum autorul spune, ea apartine Orientului ortodox. Iconostasul realizat de el la Manastirea Nicula este una dintre cele mai impresionante lucrari in domeniu, subliniind si aici importanta simbolica a crucii. Prezenta acestui simbol, ca element repetitiv pe imensul perete auriu al iconostasului, diminuarea elementelor figurative, pentru „a putea face loc vederii Luminii necreate“, sint argumente solide pentru a intelege semnificatiile profunde ale picturalitatii sale.

Arta lui se modeleaza, asa cum spun comentatorii, „in functie de aceasta ordine a lumii“, de bogata simbolistica a Luminii, interpretata de-a lungul timpurilor ca un centru al misterului universului. El foloseste foita de aur in spiritul artei bizantine, transcende dimensiunea spatiului fizic cu ajutorul acestor elemente simbolice originare, Crucea, Centrul si Lumina, stimulind privitorului deschiderea unor resurse interioare, fie ca acestea vin din zona teologica sau cosmologica. Semnul multiplicat al crucii, crucea cu bratele egale, este citit ca simbol si cerc al universului, raportul intre culoare si forma semnifica relatia dintre vazut si nevazut. Felul in care el modeleaza, construieste prin jocul luminii suprafata foitei de aur reflecta magia acestei creatii, o scoate din sfera universului vizibil, plonjind catre absolut, face ca expresivitatea plastica a lucrarilor lui sa aiba capacitatea de a sustine dimensiunea spirituala a discursului sau.

Arta lui Silviu Oravitzan implica si ofera privitorului atit cit acesta cere de la ea. Este un fel de dialog nascut la nivelul celor mai intime resorturi, pe palierele diferite ale culturalitatii. Ea exista si prin simplul impact vizual, prin capacitatea de a impresiona, stimulind un tip de emotionalitate, de intilnire intotdeauna benefica, ce exclude din start indiferenta celui care priveste. Dar ea traieste mai ales prin acel discurs profund, scormonitor in mintea si constiinta noastra, ne apropie de „lumina care face lumina pe cei care o vad“, asa cum spune Grigore Palama.
in acelasi timp, pentru o astfel de creatie, contextual, spatiul vizual, o anume scenografie in care ea trebuie sa traiasca sint extrem de importante. Si din acest punct de vedere, expozitiei organizate la Sibiu i-a lipsit stiinta punerii in pagina, crearea prin panotare a unui discurs paralel, care sa puna in valoare, sa ajute privitorul sa treaca mai usor dincolo de realitatea fizica a lucrarilor.