OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Orice obiect e o naratiune. Functia si forma lui se integreaza intr-un context. Iar daca orice explicatie a contextului implica o povestire, ajungem la concluzia ca orice obiect contine naratiune. Scirtiie ceva? Totul pare in regula. Cu siguranta nu sint singurul care se arunca in asemenea speculatii gratuite.
Intr-o buna zi, am vizitat Galeria Universitatii de Arte, unde se desfasura o expozitie colectiva numita Urban Emotions (Ana-Maria Micu, Claudiu Candea, Catalin Petrisor). Un mic text justifica demersul: dupa teoreticianul Gassiot-Talabot, exista patru tipuri de naratiune (anecdotica, figurativ evolutiva, cu juxtapunere de planuri temporale, prin portrete si scene utopice). Trebuie spus ca acest apel la autoritate nu avea nici un alt sens in afara celui de cutuma locala. Lucrarile sint simple variatiuni pe o tema, iar introducerea elementului de narativitate nu reprezinta decit un artificiu.

Singurul autor in cazul caruia se poate vorbi intrucitva de coerenta a discursului este Claudiu Candea. Cele patru lucrari uriase care compun Mitologiile urbane incearca sa depaseasca eticheta de BD pe care le-am putea-o aplica, mizind pe concentrarea actiunii si pe tratarea spectaculara a cadrelor. Pentru a fi mai mult decit o simpla proiectie secventiala dintr-o revista de BD, ansamblul de lucrari recurge la manierisme si obstacole de interpretare: o batrina meditativa e pusa fata in fata cu o fetita. Pe fruntea fetitei se descifreaza semnul „$“. In cadrul urmator, vedem o femeie goala cu un mar in mina. Pe mar se descifreaza un numar de serie. Batrina priveste fetita, priveste femeia, apoi o impusca pe aceasta din urma (sau impusca marul ?…). La asta se reduce tot. Narativitatea superioara cautata de autor nu transpare de nicaieri. Dincolo de tehnica ireprosabila a executiei, Urban Mythology ramine o meditatie incompleta asupra (si din interiorul) unui sistem generos al discursului plastic.
Ana-Maria Micu, in schimb, nu spune nici o poveste. Lucrarile ei prezinta fragmente de corpuri umane intr-o cascada de culori organice. Lucrul acesta constituie, desigur, un element vizual distinct fata de compozitiile predominant intunecate ale celorlalti autori.

Insa masa abuziva de rosu, ocru si alb, structurata aici intr-o figura, acolo intr-un brat, dincolo in fragmente carnale, isi dilueaza (mai degraba isi anuleaza) intentionalitatile mesajului pina cind nu mai ramine decit esteticul. Lucrarile sint frumoase, dar, din pacate, reusesc doar sa incinte ochiul, fara sa stimuleze creierul.
Ca mod de lucru, Catalin Petrisor e o combinatie de Georges Mathieu si Francis Bacon. Lucrarile sale, Androgini, in cromatica violenta distingindu-se pe un fond intunecat, nu au deloc personalitate si, mai mult decit in cazul Anei-Maria Micu, pacatuiesc prin facilitatea redarii: alatura, fara un subiect bine construit, o multime de culori care se submineaza reciproc. Androginii sint niste siluete colorate, si faptul ca se numesc asa e o pura intimplare; puteau sa se numeasca oricum – Argonautii, Betivii, Perceptorii, Culegatorii de Folclor. Asta nu inseamna ca autorul a atins un nivel de generalitate fecunda, ci doar ca ofera spectatorului indeterminatul ieftin, cu tenta artistica.
Ceea ce nu se poate reprosa expozantilor e lipsa profesionalismului tehnic. Dar cum talentul nu compenseaza absenta unei viziuni originale, ma voi multumi sa constat: se putea si mai rau.