OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Succesul obţinut de demersurile feminismului în artă este confirmat de numărul mare de publicaţii, conferinţe şi proiecte expoziţionale din ultimii ani, care aduc constant, în spaţiul public, creaţiile unui număr tot mai mare de artiste ce şi-au găsit identitatea în ideologia feministă. Din cazuri controvesate şi izolate, feministele devin centrul de interes al marilor muzee de artă contemporană din întreaga lume. Se poate discuta deja despre o modă în susţinerea, promovarea şi expunerea artei feministe.

 

În 2007, MoMA a deschis expoziţia Documenting a Feminist Past: Art World Critique, cu lucrări feministe din colecţia muzeului, realizate în ultimele trei decade ale secolului al XX-lea, Tate a organizat, în 2008, Marxism and Art: Beware of Fascist Feminism 1977, iar în 2009, la Centre „Georges Pompidou“, a fost deschisă, pe două etaje, expoziţia elles@centrepompidou, o selecţie amplă din colecţia instituţiei pariziene, cu lucrări din întreg secolul al XX-lea, care propune o incursiune cronologică în istoria feminismului. Atunci cînd formatorii de opinie în rîndurile artei contemporane propun (sau impun?) o temă, instituţiile de profil mai mici o exploatează după posibilităţi. Desigur, nici România nu se lasă mai prejos! Olivia Niţiş, curator şi critic de artă, a adus în atenţia publicului românesc proiecte ample, prin care analizează rolul şi locul feminismului în societatea contemporană. Olivia a reuşit, în ultimii ani, printr-un discurs coerent şi foarte bine susţinut de cercetare academică, să implementeze două proiecte de anvergură internaţională în spaţiile culturale bucureştene: expoziţia de grup Perspective, la Anaid Art Galley (2008), şi conferinţa Feminismul şi relevanţa periferică, organizată cu eforturi care merită aplaudate, la Institutul de Istoria Artei „George Oprescu“ (2009). Proiectul „Perspective“ a reunit 14 artiste din lume care continuă demersurile feministe începute în anii ’70.

 

Abordarea Oliviei Niţiş aduce în discuţie o problemă falsă sau, cel puţin, ridicată greşit: dezinteresul românilor pentru feminism. Nu vreau să deschid discuţia plină de clişee vizavi de dezinteresul românilor faţă de artă, mă voi limita la publicul-ţină selectat dintre amatorii şi consumatorii de artă contemporană. Fondul social şi cultural care discrimina femeia în Europa şi S.U.A. este inexistent. Mişcarea feministă şi-a atins scopul, se poate discuta despre ea în paginile istoriei artei. Violenţa masochistă din demersurile unor acţiuni de tip feminist în arta actuală are toate şansele să alunece în reluări nefondate şi nesfîrşite ale ideilor anterioare, realizate cu succes de: Karen Knorr, Rosemarie Trocket, Dorothea Tanning, Tatiana Trouvé, Charlotte Perriand, Sophie Call, Matali Crasset, Alisa Andrasek, Tacita Dean, Atsuko Tanaka, Ana Mendieta, Valérie Jouve, Sophie Calle, Marina Abramovic etc.  Discriminarea la nivelul genurilor, cel puţin în teorie, a dispărut. Publicul nu poate comunica cu o artă actuală care militează pentru o cauză inexistentă, iar transformarea curatorului în militant pentru un fapt deja consumat scade considerabil potenţialul expoziţiei.

 

Viziunea Ruxandrei Balaci din expoziţia Regina José Galindo – Urgent Issues, deschisă pe 10 februarie 2010, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, clarifică publicului avizat (şi nu numai) perspectiva cea mai realistă privind receptarea şi expunerea feminismului astăzi. Acţiunile artistei guatemaleze sînt un protest vehement împotriva nedreptăţilor inumane din diferite regimuri opresive, cu referire directă la discriminările rasiale, politice şi, mai ales, la cele privind chestiunea genurilor. Proiecţiile acestor acţiuni sînt ordonate într-o succesiune perfect calculată pentru a ilustra demersul tuturor feministelor. José Galindo reia ideile predecesoarelor ei, însă Ruxandra Balaci reuşeşte să folosească citaţionismul artistei într-un scop util unui demers curatorial împlinit: aduce publicului, printr-un singur artist, mesajul unei întregi mişcări. Poziţia curatorului este detaşată, nu empatizează şi nici nu o compătimeşte pe artistă, din contră, se întreabă retoric dacă, într-adevăr, acest tip de demers poate schimba opinii şi mentalităţi. Expoziţia deschisă la MNAC prezintă obiectiv un tip de artă, evitînd capcana unei expuneri facile, de propagandă.