ARTE VIZUALE. Trei martori ai lui Messiah

Dialog cu Diana Dochia şi Alexandru RĂDVAN

Autor: Aurelia MOCANU | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

ARTE VIZUALE. Trei martori ai lui Messiah

Ne aflăm la Galeria Anaid din Bucureşti, dar vom relata despre un eveniment cultural al Ungariei, la Debrecen, al doilea oraş ca importanţă economică al ţării vecine. Începînd cu 13 august, Modem-Centrul pentru Artă modernă şi Contemporană de la Debrecen a propus expoziţia Messiahs, cu o distribuţie internaţională remarcabilă şi cu lucrări importante aduse din Statele Unite ale Americii, cu multă artă din estul Europei, cu mobilizarea Muzeului Orsay de la Paris sau cu documentarea Acţionismului Vienez. Expoziţia a fost văzută atît de curatorul, istoricul de artă şi galeristul Diana Dochia, cît şi de pictorul Alexandru Rădvan, unul dintre participanţii la selecţie. Prin urmare, pînă la 31 decembrie 2009 s-a putut vedea, puţin mai departe de Oradea, o expoziţie de artă modernă şi contemporană pe o temă gravă, pe o temă aproape eternă a artei europene: raportarea la utopie, la credinţă, la o figură salvatoare. Expoziţia Messiahs are un subtitlu foarte interesant: „Omul occidental şi ideea mîntuirii“.

Nume clasice ale artei româneşti moderne, cu lucrări împrumutate de la Muzeul Naţional de Artă al României, au o distribuţie scenografică şi expoziţională de un real prestigiu. Paciurea cu Zeul Războiului, o Crucificare de Friz Stork, o pînză de Tonitza arată excelent în discursul expoziţional al muzeografilor din Debrecen.

Aurelia Mocanu (critic de artă): Diana Dochia, la 5 ani de la deschiderea galeriei dumneavoastră, Anaid Art Gallery, consider că participarea şi angrenarea în selecţia de la Debrecen este o ridicare de ştachetă din multe puncte de vedere. De pildă, o etichetă pentru Alexandru Rădvan avea antetul galeriei dumneavoastră şi, la doi metri, o prestigioasă galerie din New York expunea una dintre cele mai controversate lucrări contemporane blasfematorii Piss Christ. Vecinătatea de simeză a două galerii private, iată, una din Bucureşti şi una din New York, alături de piese muzeale gen Rodin, Picasso, Redon, poate fi consemnată ca un succes instituţional.

Diana Dochia (curator şi galerist): Da, cred că este cea mai importantă participare a galeriei noastre în cadrul unui eveniment expoziţional internaţional atît de amplu. Mai ales că promovează un lucru care mie îmi place foarte mult în muzeografia internaţională: alăturarea modernului la contemporan. La Debrecen acest raport face foarte bine şi leagă cumva cele două tabere, lucru care în România se percepe ca un hiatus între modern şi postmodern. Participarea de la Debrecen este una dintre primele participări prestigioase ale galeriei. Este bine că se întîmplă după cinci ani, mă aşteptam să fie cîndva, poate peste zece ani. Această galerie a pariat pe anumiţi artişti, pe care, eu ştiu?, poate că zona românească nu neapărat că îi exclude, dar faţă de care are o oarecare reticenţă!

A.M.: Îi asimilează mai greu!

D.D.: Îi asimilează mai greu şi există o oarecare reticenţă în a te apropia de lucrările lor. Adică ştii că sînt buni, cum este cazul lui Alexandru Rădvan şi al lui Sorin Tara (Tara von Neudorf, cum apare el în expoziţie), admiraţi de către români, dar undeva de la distanţă. Cei doi au fost întotdeauna numele marcante ale acestei galerii şi participarea celor doi artişti e o recunoaştere a galeriei care a pariat pe ei.

A.M.: Pentru a ne familiariza cu preparativele unei astfel de acţiuni culturale, vreau să începeţi cu momentul în care lucrările galeriei dumneavoastră, lucrări de dimensiuni mari, au plecat împreună cu lucrările Muzeului Naţional de Artă al României. Deci s-a făcut un transport de la o instituţie prestigioasă, fundamentală pentru cultura românească şi o galerie strict privată, cu iniţiativă privată, cu politica ei culturală, cu vectorul îndreptat către lucruri neconfortabile. Piesele dumneavoastră au fost distribuite alături de cele de patrimoniu. Vă rog să refaceţi, începînd cu aspectele interesante poate administrativ, experienţa aceasta de corespondenţă cu colegi şi curatori internaţionali, pînă la traseul descoperirii discursului expoziţional în ziua vernisajului. Bucuria de a vedea cum au fost scenarizate şi puse în lumină lucrări pe care le ştiam foarte bine aici.

D.D.: Munca alături de echipa din Debrecen a fost extrem de interesantă în ceea ce priveşte maniera cum se fac lucrurile. Cu o foarte mare seriozitate, Debrecenul a funcţionat „nemţeşte“. Eu mai aveam experianţa colaborării cu străinătatea, în momentul în care am participat la tîrgurile internaţionale de artă. Se urmăreşte o anumită schemă de participare în care trebuie să te încadrezi, se semnează anumite contracte, totul devine extrem de clar. Participînd mult pe piaţa germană, mi se părea normal să se întîmple lucrurile astea. Avînd în vedere că expoziţia de la Modem cuprinde peste 80 de instituţii şi colecţii private care participă în cadrul proiectului, directorul de la Debrecen a încercat, pe cît a fost posibil, ca înainte de a organiza această expoziţie să vadă toate lucrările pe viu. Nu a putut să ajungă chiar peste tot, dar faptul că România era aproape, a venit la noi la galerie, am stat de vorbă, a plecat de aici cu foarte multe materiale de prezentare şi i-a ales pe cei doi artişti.

A.M.: Cu lucrările respective?

D.D.: Cu lucrările respective, da! Conceptul expoziţional era în aşa fel creat, încît nu avea nevoie de lucrări noi. Bineînţeles că, pentru presa română, prima întrebare asta a fost: „dar sînt lucrări noi?“.

A.M.: Lucrări noi de la Rodin nu se putea! Diana Dochia, e momentul să-l amintim ca factor de relaţionare pe artistul din Miercurea-Ciuc, Berszan Zsolt. Să îl evidenţiem, pentru că generozitatea lui şi comportamentul colegial au făcut ca medierea între Debrecen şi Bucureşti să funcţioneze atît de bine!

D.D.: El este un promotor şi un provider de cultură de foarte mulţi ani în Miercurea-Ciuc. A avut, într-un timp, un mic spaţiu destinat artei contemporane, apoi a fost întemeietorul unei reviste, Bazis, care se distribuie şi în acest moment gratuit şi este susţinută complet din bani privaţi.

A.M.: Miercurea-Ciuc a funcţionat ca o punte?

D.D.: Da, ca o interfaţă. Zsolt chiar va avea o expoziţie personală la Debrecen, în prima parte a lui 2010. Punctul de legătură şi un lucru important a fost că el a venit şi a vizitat mai multe instituţii în România, împreună cu directorul de la Debrecen, domnul Gabor Gulyas. Am început o corespondenţă extrem de simplă şi la obiect: „Astea sînt patru lucrări de la Alexandru Rădvan, am mai vrea încă patru de la Tara. Ne ocupăm de transport, asigurări“. Extrem de interesant a fost că, pentru prima dată, din cunoştinţele mele, Muzeul Naţional al României este alături de o instituţie privată. În general, există o reticenţă destul de mare în privinţa legăturii public-privat. Lucru care, în expoziţia de la Debrecen, nu se vedea, din contră, cei mai mulţi artişti erau reprezentaţi de galerii.

A.M.: Sau din colecţii...

D.D.: Din colecţii locale sau din colecţia de la Essel-Viena, cum era lucrarea video a lui Cristian Pogăcean. Avem toate tipurile de provenienţă a unei lucrări: un muzeu naţional, o galerie privată din Bucureşti, un independent, Bertalan Szolt din Miercurea-Ciuc şi Pogăcean dintr-o colecţie vieneză.

O expoziţie făcută pe o idee

A.M.: Alexandru Rădvan, cum a fost să te întîlneşti cu „Alexandru Rădvan“ la Debrecen?

Alexandru Rădvan (pictor şi asistent universitar): Emoţionant, mai ales că lucrările mele sînt flancate de Andres Serrano cu cea mai celebră lucrarea a sa, Piss Christ, şi de Georg Baselitz, cu o răstignire răsturnată.

A.M.: Şi în faţă cu Antoni Tapies!

A.R.: E foarte frumos, dar trebuie să recunosc că, dincolo de sentimentul de mîndrie, parcă mă uitam la un film! Parcă nu erau lucrările mele, şi asta mai ales în contextul în care s-a întîmplat, în care a fost făcută expoziţia! Felul în care erau relaţionate lucrările între ele şi toate salturile astea între epoci, faptul că nu era deloc didactică, faptul că era mereu vie şi surprinzătoare, nu mai zic de propriile lucrări şi de cele ale lui Tara, pe care le ştim pe dinafară noi, dar şi de lucrări cum ar fi Piss Christ, pe care o ştiam din cărţi, le vezi altfel, cu totul altfel, şi atunci înţelegi ce înseamnă curatoriatul, ce înseamnă o idee, ce însemnă o expoziţie făcută pe o idee!

A.M.: Este adevărat că Modemul de la Debrecen schimbă mereu spaţiul aşa cum şi dumneavoastră, Diana Dochia, faceţi un efort exemplar de a modifica spaţiul Galeriei Anaid. După prima vizionare a parcursului expoziţional deplin nerepetitiv ca traseu spaţial, voiai să fixezi puţin datele muzeale, de unde vine lucrarea, cine a făcut-o, anul în care a făcut-o, şi această mare acoladă în timp şi în spaţiu dădea un suflu, oxigena extraordinar expoziţia. Arta maghiară nu avea deloc o pondere exacerbată, de tip procentual naţionalist...

D.D.: Erau nişte texte explicative extrem de clare pentru toată lumea. Oricine putea să citească cele 8-10 rînduri care departajau cele 4 secţiuni subtematice. Apoi, nu numai textele, dar, dacă lucrarea avea un background important, cum este în cazul lui Andres Serrano, avea o mică etichetă în care se explica de ce şi cum s-a întîmplat. Informaţia vine extrem de uşor spre vizitator şi ăsta este un lucru important: să te duci, să te bucuri, să capeţi o informaţie rapidă. Să vezi şi imaginea, şi textul puse una lîngă alta – mi se pare foarte bine manageriată toată relaţia cu publicul. Apoi, vizitatorii de la vernisaj formau un public matur, erau toate categoriile.

A.M.: Oamenii cetăţii, ăsta era sentimentul! Locuitorii care au responsabilitatea acestui oraş, nu au venit marginalii, nu au venit neapărat boemii sau artiştii. Erau de o seriozitate şi de o amabilitate pe măsură. Locuitorii au venit cu scopul de a înţelege lucrurile şi se opreau, cum aţi spus, la aceste etichete dezvoltate care te ajută să înţelegi nişte vîrfuri sau nişte link-uri (cum ne place să spunem acum), suplimentar la tot ce putea să îţi dea circuitul expunerii. Interesant şi imprevizibil este parcursul acestei expoziţii care este suficient de mare, dar nu obositoare, şi care reuşeşte să spună convingător ceva. Sînt cîteva alveole de artă video, dar de cea mai bună calitate. Să spunem că parcursul expoziţional se termină cu Bill Viola!

A.R.: Apropo de public, mi se pare foarte interesant că eu am văzut expoziţia într-o zi normală şi, dincolo de faptul că era destul de mult public, erau mulţi turişti, mulţi localnici, iar expoziţia avea o apostilă: „12 ani“. Eram lîngă un bunic cu o nepoţică, mult mai mică de 12 ani, iar Acţionismul Vienez, datorită imaginilor şocante, a videourilor şocante ş.a.m.d., era închis într-o alveolă. Fetiţa a aşteptat cuminte afară, bunicul a stat, a citit înainte tot, s-a uitat la toate lucrurile, iar pe faţa lui nu era nici groază, nici şoc, nici vreun „Doamne fereşte!“, şi la fel s-a întîmplat cu foarte mulţi. Este vorba de un public care este obişnuit să citească etichetele, explicaţiile şi să nu privească lucrurile numai prin îngusta gaură a cheii. Îmi pare rău să spun, dar nu cred că o astfel de expoziţie ar fi putut fi făcută în România. Deşi a costat foarte puţin, să aduci de la Dali, Picasso şi pînă la numele actuale, şi totul a costat, cred, 500.000 de euro, ar fi ieşit scandal, asta pentru că nouă ne plac scandalurile! Erau lucruri dure, dar erau puse în context. Totul era foarte coerent şi omogen, încît nu aveai de ce să scoţi lucrurile din context.

D.D.: Întregul concept al expoziţiei se sprijină pe întrebarea dacă omul modern mai poate fi mîntuit. Expoziţia era împărţită în 4 teme, prima dintre ele – „În ce fel de corp trăim? Cum percepem corporalitatea?“ – era o temă în care erau plasate destul de multe lucrări din perioada modernă: Picasso, Rodin. Era interesant cum se ajungea la tema „Omului mort“ sau „Dead men“, unde se trecea printr-o cameră cu o suită de fotografii şocante. O corporalitate dusă destul de mult la limită. Era o cameră cu 8-9 lucrări de Serrano, care pentru România ar fi fost greu de acceptat. Apoi se trecea în a treia parte, care se numea „Promisiunea istorică“, o temă care făcea legătura între oamenii care au marcat istoria secolului al XX-lea şi care au fost priviţi drept Messiahs – Promisiunea de utopie. Era secţiunea în care au fost puse cele patru hărţi ale lui Sorin Tara, lîngă Dali. Mai erau alte lucrări ale unui polonez, care făceau referire la Hitler, şi care erau destul de discutabile la prima vedere. Mai erau unele făcute tot de un polonez, cu Putin. Cred că, în România, ar fi fost un mare scandal! Iar a patra parte era „Mîntuirea pe cruce“, unde era şi Alexandru Rădvan, secţiune încheiată magnific de imaginile lente ale lui Bill Viola.

O asemenea problematică, în România, ar isca enorm de multe rezerve, ca să nu mai vorbim că expoziţia este făcută pe bani publici. Primăria, este vorba de o primărie, nu de un Minister al Culturii sau de o altă instituţie, este cea care susţine expoziţiile Centrului Modem.

A.R.: Eu m-am dus la Debrecen cu maşina şi mi-am continuat călătoria spre Budapesta. Vreau să vă spun că autostrada este plină cu afişe care promovează expoziţia. În Budapesta sînt, de asemenea, foarte multe afişe ale expoziţiei. Între Debrecen şi Budapesta, fiind o distanţă de aproximativ 230 de km, este foarte posibil ca mulţi dintre cei de la expoziţie să fi fost chiar de la Budapesta. Adică oamenii de acolo fac ceva şi pe urmă chiar îi interesează ceea ce se întîmplă cu expoziţia.

D.D.: Directorul Gabor Gulyas este o persoană extrem de activă cultural. Ştiu de la Zsolt Berszan că este în relaţie cu directorii muzeelor din Budapesta şi că vine foarte mult şi la Miercurea Ciuc. Este vorba de o dorinţă de a face lucruri.

A.M.: La Debrecen, un centru al tradiţiei calvine în a dezbate lucrurile.

D.D.: Iar Modem, o impresionantă clădire nouă, de gabaritul expoziţional al MNAC-ului nostru, este plasat central şi lîngă Muzeul de Artă Veche. Parcă te simţi pe o insulă a muzeelor din Berlin.

A.M.: Îl întreb pe Alexandru Rădvan cum s-a simţit la intrarea în expoziţie, unde frontal erau înşirate în ordine alfabetică numele expozanţilor. Găseam la primele litere Bacon, imediat sub Bacon, Chagall, am găsit Kokoschka, Miro, Munch, am găsit Paciurea, Picasso, ne apropiem de litera R, îl găsim pe Rădvan, Redon, Rodin şi Rainer. Cum a fost, domnule Rădvan?

A.R.: Am făcut poză, bineînţeles, şi, în timp ce făceam poza, am avut un uşor sentiment de panică, probabil ca la paraşutişti, cînd sar pentru prima dată cu paraşuta. Aşa cum spunea şi Diana, foarte devreme mi s-au întîmplat lucrurile astea.

A.M.: Este poate şi o obligaţie!

A.R.: O obligaţie imensă! Pentru că noi am vrea totuşi să sărim din această schemă a artistului român care face ceva odată şi pe urmă se culcă pe laurii gloriei de un weekend. Pentru mine este un semn foarte bun, pentru că sîntem 7 români, chiar dacă unii sînt morţi şi sînt clasici. Dar chiar şi aşa, dacă 7 români au intrat într-o selecţie de acest tip, selecţie făcută de nişte străini, a mai căzut o părticică din mitul ăla că trebuie să faci numai anumite lucruri care se poartă la ora asta, anumite teme, tehnici ş.a.m.d.

Noi, care lucrăm, eu şi Tara, de la început cu Galeria Anaid nu am simţit niciodată presiunea, chiar am fost încurajaţi să facem exact ceea ce ne place nouă, şi cu asta am mai detronat un mit potrivit căruia trebuie să faci numai ceea ce se poartă. Uite că noi, făcînd pictură şi nu video...

Sigur că îmi plăcea că mi-am văzut lucrările lîngă Serrano, Tapies sau Baselitz, dar cînd ajungi aşa la numele pe care le ştii din cărţi sau din reviste, asta te încarcă foarte mult... Fie că ne place sau nu, ei sînt nişte repere, nişte borne în arta contemporană. Trebuie automat să fii mult mai atent la evoluţia ta şi la constanţa acestei evoluţii. Adică, e foarte tentant în zilele noastre, eu văd asta la generaţia mea şi la generaţiile imediat următoare, adică la cei care termină acum (eu am terminat acum 10 ani), este extrem de tentant să laşi steagul jos, este acel easy way out al unui trai mai bun. Sînt nişte tentaţii puternice care există la tot pasul.

D.D.: Acum mai este o problemă: cei doi artişti, care reprezintă Anaid-ul, lucrează cîteodată cu nişte subiecte înfricoşătoare! Grele şi disconfortante! Lucrul acesta a făcut ca multă lume, indiferent că este din zona de presă din România sau că e o parte din public, să nu marşeze pe cele două nume.

A.M.: Domnule Rădvan, dacă tot ne-aţi spus cum arăta drumul de la Debrecen la Budapesta şi pentru că am în mînă invitaţia şi imaginea-logo a expoziţiei Messiahs – care este un fragment de umăr şi de piept cu coroana de spini a Mîntuitorului în jurul bicepsului, într-o tonalitate palidă, aşa cum de multe ori lumina Constantinilor dumneavoastră sau a Chriştilor din urma Minotaurului putea să semene – vreau să vă întreb, pe dumneavoastră, care sînteţi şi cadru didactic la Universitate, după selecţia, demonstraţia, încărcătura poetică, filozofică şi spirituală a expoziţiei de la Debrecen, dacă mai aveţi vreun dubiu asupra perimării ideii de figurativ şi a expresiei corpului uman?

A.R.: Nu am avut nici pînă acum, dar acum cu atît mai puţin. Dimpotrivă! E clar că asistăm la naşterea unui om nou... Un om care percepe altfel lucrurile, sînt generaţii noi, cu totul de altă cultură, sînt generaţii care au crescut invadate de un anumit tip de imagini, generaţia clip. Iar noi trebuie să ne adaptăm, căci o să creăm pentru oamenii de acum şi pentru cei care vor veni.

Recomanda articolul prin: