OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Recenta expozitie de grup de la Galeria Galateca este conceputa ca un protest impotriva Muzeului National de Arta Contemporana. Citeva file dintr-o originala revista samizdat (tiraj de 10 exemplare) editata in ultimii ani de Paula Ribariu – nimeni alta decit organizatoarea expozitiei de fata – fac cunoscute pozitiile unora dintre participanti. Criticul Pavel Susara, citindu-l pe Titu Maiorescu („energiile creatoare ale unui popor sint limitate si depinde esential de ceea ce isi propune sculptorul: s-o realizeze pe Venus din Millo sau sa imagineze o «statua caricata»“) opineaza ca organizatorii Muzeului au ales, voit sau nu, tocmai aceasta a doua posibilitate.

Iar Marin Gherasim subliniaza efortul negativ al celor care „ar vrea sa arate ca in ultimii 50 de ani in Romania a fost un vid cultural s…t ca arta adevarat «europeana» s-a nascut doar acum, este produsa doar de ultima promotie de artisti“. Desi pusa sub semnul acestei infruntari teoretice, expozitia propriu-zisa este una lipsita de orice conotatie revansarda. Obiectul artistic, afirmarea puterii lui secrete de reverberatie a fost unica grija a organizatoarei. Organismul viu al artei, multiplele valori ale contemporaneitatii si fireasca lor impletire intr-un tot unitar: iata demersul generos propus in spatiul restrins al unei singure sali. Stapinirea intregului si grija pentru detaliu, traseul alveolar, cu inaintari si retrageri, seninatatea si rigoarea raporturilor intre plin si gol, intre accident si continuitate, subtilul contrapunct cromatic si vivacitatea semnelor grafice ori obiectuale ne induc ideea ca ne aflam intr-un muzeu… in nuce. De altfel, ideea de muzeu este subliniata si de reunirea sub aceeasi cupola a lucrarilor apartinind a nu mai putin de trei generatii.

Capat de perspectiva, singuratic ac de busola descatusind energii terestre si captindu-le pe cele cosmice, unica lucrare a lui Sorin Dumitrescu domina sala. Cele trei constructii zigurate, abside primordiale, ale lui Marin Gherasim bareaza oblic inaintarea. Misterioasa palma rosie de deasupra lor tremura ca un astru la zenit. Meditatii epurate de orice story, plutiri intr-o tacere infinita. Tinarul iesean Sorin Purcariu inchipuie din metal un detaliu incert locomotoriu: gambe umanoide pedalind ori capcana centrifuga. Incordarea tesuturilor devine ironie mecanica. Bogdan Pelmus ascunde intr-o caseta verticala o harta a unor tinuturi imaginare, cu zone interzise, cu reliefuri contradictorii; pasta e lenesa, visatoare, cu umbre profunde. Stefan Pelmus, acelasi pe care il stim, cu stergarele lui pline de semne agreste, dar lizibile oricind intr-un cod esoteric: mandale burlesti. Silvia Cambir prilejuieste un puternic impact emotional: silueta ratacita a unei femei, culorile fumigene, senzatia de mater dolorosa, de ne-loc si ne-timp. Secvente din decaderea unor vechi imperii. Ziduri surpate, mormane, virtejuri, pustiu.

Realul la atita se reduce? Ervant Nicogosian ne ofera palimpseste arse de-un soare desertic. Alexandru Chira oficiaza cu ezoterice semne poetice: „ploaia din linii rupte, rezervor cromatic pentru anotimpuri“ etc. Faguri inseriabili, himerele lui zboara aripa linga aripa. Rodica Marinescu paseste din imagine in imagine pe drumul alb al unei vesnice reintoarceri. Theo Pelmus propune un portret neoexpresionist, un cap martirizat. Din gesturi libere Mircea Barzuca construieste gradini concentrate ca niste case. Ana Zoe Pop inchipuie talpi anonime, insemnate cu scriituri si un portal scund pe care acestea vor intra atunci cind le va fi venit timpul. Demersul sculptural e unul heraldic. Amelia Gherasim prezinta doua zboruri crucificate; culori vii, tensiune a formelor. Lectura eseistica a intregului. Drutu Valentina realizeaza un policrom covor zburator cu pesti aurii, o cherhana fantastica unde rectangularul devine perspectiva plonjanta. Autorul acestor rinduri prezinta, in alb si negru (gravuri unicat), figuri, obiecte si arhitecturi impo-sibile.

In dreapta si in stinga intrarii, in chip de stranii amfitrioni, inaltele decupaje umanoide ale Paulei Ribariu au ceva din insolitul, dar si din firescul care caracterizeaza intreaga expozitie. Iata asadar ca valoarea si originalitatea pot fi si altfel decit zgomotoase. Iar identitatea culturala nu este exclusiv apanajul unor ironice atitudini deconstructiviste (care merg pina la sfidatoare sali in intregime goale), ci poate fi obtinuta si prin procedee normale: prin compunerea inteligenta a sensibilitatilor artistice afine. Problema aceasta, asa cum remarca Magdalena Crisan, „nu tine nici de incapacitatea noastra de a intelege, nici de neacceptarea «noilor mijloace de expresie», ci de logica discursului curatorial in general“.
Si, in acest sens, sala Galeriei Galateca beneficiaza de un discurs curatorial impecabil si, precum o imagine holografica, da seama de realitatea mai larga a plasticii romanesti contemporane.